Valorificând unele dintre cele mai spectaculoase și incomode discursuri poetice contemporane, /pocket vine în întâmpinarea cititorilor cu volume timeless atât prin conținut, cât și din punct de vedere grafic.

Pachetul /pocket conține cele 4 volume de poezie apărute în noua colecție cu același nume a editurii ART 

Pământul Plath

În fața suferințelor personale, a cruzimilor pe care generații de copii și femei le îndură în tăcere și a trenului istoriei care trece încăpățânat prin haltele greșite, Anca Zaharia își imaginează Pământul Plath. Vocea oscilează între recunoștință față de eroine anonime și furie împotriva patriarhatului; între nevoia de izolare și tânjirea după iubire; între chestionarea poeziei și convingerea că un vers puternic poate vindeca. Dacă e adevărat că „poți să fii nefericit oriunde te-ai afla“, Pământul Plath e locul unde, măcar pentru o clipă, am simțit că nefericirea capătă sens. – Ruxandra Gîdei (4fără15) 

Maruth

De la un volum la altul, farmecul poeziei lui Marius Aldea sporește, ajungând să înglobeze spaime și revelații tot mai acaparante. Fostul rapsod din tărâmul moroilor este azi un ditai șamanul. Fostele sale tripuri lirice au devenit călătorii spirituale care învăluie, transportă și transformă. Am citit Maruth în transă, cu senzația clară a unei opere de căpătâi. – Florin Dumitrescu

Até (o educație)

Un impetuos monolog adresat, în care locvacitatea „vocilor recalcitrante“ se focalizează nu atât revanșard, ca în majoritatea volumelor anterioare ale Olgăi Ștefan, cât ironic-compensator. Descântec pentru „sinele meu rezidual“, dar și control al traumei prin deriziune. Un flux discursiv care denunță deopotrivă traumele identitare și servituțile educației resimțite ca forme de oprimare instituționalizată. Domesticirea, aparentă doar, a lui Até, otrăvirea și vindecarea temporară prin adâncirea în autoiluzie, prin mitridatism. Dezabuzarea tradusă în acuratețe stilistică. – Laura Francisca Pavel

Habitat

Aleksandar Stoicovici pune capăt tăcerii, pe care și-a impus-o după fuleul de la începutul deceniului trecut, cu un volum ce păstrează principalele trăsături ale poeziei sale: nostalgie, discreție, rigorism al expresiei, anxietăți tratate low-key, un acut simț al observației lucrurilor și evenimentelor mărunte ale existenței, într-un discurs post-biografist care integrează cu suplețe scepticismul, monotonia și sentimentul precarității în scenarii minimale cu o amprentă confesivă epurată de orice ar putea părea extravagant sau ostentativ. Habitat-ul său e pândit în permanență de o primejdie fără nume, însă nu din mijlocul unui asediu vine confesiunea sa, nici din placiditate sau abandonul de sine, ci dintr-o atitudine cu îndepărtate rădăcini bacoviene. Chibzuit până și în deziluzie, Stoicovici este în căutarea unei soluții spirituale prin care să se sustragă omniprezentelor apăsări angoasante, „exilului fără direcție“ , pe care îl experimentează cu intuiția că vulnerabilitatea se poate converti în sursa majoră de putere și reziliență a vieții. – Claudiu Komartin