O carte de succes despre un eșec din secolul al XVI-lea. „Brânza și viermii” de Carlo Ginzburg

„În trecut, istoricii puteau fi învinuiți că vor să cunoască doar «faptele de vitejie ale regilor». Desigur, în zilele noastre nu mai este cazul. Tot mai des, istoricii se apleacă asupra unor chestiuni pe care predecesorii lor le‑au trecut sub tăcere, le‑au lăsat deoparte sau pur și simplu le‑au ignorat. «Cine a construit Teba cea cu șapte porți?», se întreba «cititorul‑muncitor» al lui Brecht. Sursele nu spun nimic despre zidarii aceia anonimi; dar întrebarea își păstrează întreaga greutate.”

Așa începe prefața semnată de Carlo Ginzburg la prima ediție a cărții sale, Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, publicată acum în traducerea Corinei Anton, la Editura ART, în colecția Meridiane. Aplecându-se asupra vieții unui om simplu intrat în chingile Inchiziției, istoricul italian răspunde exact la întrebarea „cititorului-muncitor” amintit mai sus: cine erau oamenii asupra cărora instituția represivă a Bisericii Catolice medievale își îndrepta atenția și forța punitivă? 

Unul dintre ei a fost un morar din nordul Italiei, din Friuli: „Domenico Scandella, cunoscut sub numele de Menocchio”. Despre Inchiziție s-au scris biblioteci întregi. Despre Menocchio o singură carte: Brânza și viermii. Inchiziția, cu sistemul, regulile, oamenii, faptele ei, face parte din „istoria mare”, așa cum era gândit acest domeniu până spre jumătatea secolului al XIX-lea; se aseamănă „faptelor de vitejie ale regilor”, pentru că, alături de capetele încoronate, reprezentanții Bisericii erau puternicii zilei. 

Morarul din Friuli n-a avut șansa sângelui albastru sau al mitrei aurite. Dar n-a avut mai puține fapte de vitejie. Pentru că, în secolul al XVI-lea, când a trăit el, să-ți exprimi public convingerile, mai ales dacă veneau în contracurent cu dogma religioasă, era un adevărat act de curaj. Risc pe care și l-a asumat și care i-a adus sfârșitul dramatic. Așadar, despre aceste „mici” acte de vitejie a studiat și a scris Carlo Ginzburg, producând un soi de revoluție în istoriografia veacului trecut cu acest volum de microistorie, care alătură cercetării istorice instrumente de antropologie culturală, de teologie și sociologie.

Născut în 1939 la Torino, Carlo Ginzburg este fiul scriitoarei Natalia Ginzburg și al filologului și istoricului Leone Ginzburg. Interesul pentru microistorii (pentru preocupările acelor „cititori-muncitori”) nu este astfel întâmplător, cariera părinților lui având o influență importantă: mama sa a fost o figură proeminentă a Partidului Comunist Italian în interbelic, iar tatăl său, născut în Odessa, pe atunci în Imperiul Țarist, și stabilit în Italia după Revoluția Bolșevică, a fost parte activă a Rezistenței italiene. Obținând un doctorat la Universitatea din Pisa, Carlo Ginzburg a predat la Universitatea din Bolonia, la University of California și la Scuola Normale Superiore di Pisa. Nici pasiunea pentru regiunea Friuli nu a apărut odată cu Brânza și viermii, ci a fost anunțată cu prima lui carte, I benandanti. Ricerche sulla stregoneria e sui culti agrari tra Cinquecento e Seicento, în care studiază prin lentile antropologice ritualurile păgâne și credințele populare legate de vrăjitorie din Friuli, în secolele XVI-XVII. Și cercetările asupra regiunii nu se opresc la Brânza și viermii, în volumul din 1989, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, ducând teoriile din prima carte mai departe. 
 

Carlo Ginzburg (sursa foto: revistasantiago.cl)

Alături de opera importantă pe care a creat-o, Ginzburg este responsabil pentru deschiderea arhivelor Inchiziției către cercetare. În 1979, i-a cerut Papei Ioan Paul al II-lea să ofere acces la Arhive. Cum era o chestiune sensibilă, abia în 1991 au devenit accesibile pentru unii cercetători. Șapte ani mai târziu, toți cercetătorii „calificați” au putut studia documentele aflate acolo. 

***

Pe toată durata lecturii cărții lui Ginzburg am avut senzația că mă aflu în partea de jos a bisericii La Sainte-Chapelle din Paris. Când am vizitat-o, prin 2010, am avut pentru prima dată reprezentarea clară a segregărilor sociale de care istoria noastră de aici și de aiurea este plină. Știam că bisericile creștine au marcate în economia spațiului lor locuri privilegiate, separate, măcar simbolic, de cele destinate oamenilor de rând. Dar La Sainte-Chapelle mi s-a părut the next level, diferențiindu-și publicul-țintă prin cele două etaje: nivelul superior, pentru familia regală, și nivelul inferior, unde puteau merge curtenii, servitorii și soldații. Deci nu chiar toată lumea. Ei bine, așa mi s-a părut și citind Brânza și viermii: că mă aflu în nava de jos a unei biserici, în timp ce sus stau oamenii puterii, care controlează, de fapt, ritmul și discursul celor petrecute jos. Senzație datorată poate și faptului că Ginzburg atenționează încă din prefață că, deși personajul principal este Menocchio, viața sa a putut fi reconstituită (mai ales) din documentele întocmite și păstrate de persecutorii săi, de autoritatea zilelor sale:

„Documentele celor două procese care i‑au fost intentate la cincisprezece ani distanță ne oferă o imagine bogată a gândurilor, sentimentelor, fanteziilor și aspirațiilor sale.”

Situația nu se întâlnește doar în premodernitate, când sursele istorice scrise aparțin cu precădere puterii, care deținea monopolul scrisului și al conservării documentelor. Povestea morarului desprinsă din arhiva Inchiziției mi-a amintit de deținuții politici din comunism, ale căror povești pot fi reconstituite din arhiva fostei Securități, adică din declarațiile, procesele-verbale, notele informative întocmite de sau pentru aparatul opresiv care i-a ținut în închisoare. Dar discuția aici e lungă, așa că propun să ne întoarcem la Menocchio.

Pe lângă documente aparținând Inchiziției, Ginzburg a avut acces și la „documente care ne oferă informații despre activitățile sale economice și despre viața copiilor săi. Avem chiar și pagini scrise de el și o listă parțială a lecturilor sale.”
 

Într-adevăr, Menocchio n-a fost un simplu om al secolului al XVI-lea, dominat de analfabetism; știa să citească, să scrie, fusese administrator în consiliul local al orașului său și trezorier al bisericii parohiale din același oraș, Montereale. Așadar, concepțiile sale considerate eretice de către inchizitori își au rădăcini și într-o educație sistematică pe care a continuat să și-o ofere. Dar și într-o mișcare socială și culturală mai amplă, care cuprinsese Europa occidentală în acea perioadă:

„Două mari evenimente istorice au făcut posibil un caz precum cel al lui Menocchio: inventarea tiparului și Reforma. Tiparul i‑a oferit ocazia să confrunte cărțile cu tradiția orală în care crescuse și cuvintele necesare pentru a dezlega nodul de idei și fantezii pe care le simțea în sine. Reforma i‑a dat îndrăzneala să comunice ceea ce simțea preotului satului, consătenilor, inchizitorilor, chiar dacă nu a putut, așa cum și‑a dorit, să‑și prezinte părerile papei, cardinalilor.”

Iar „ideile și fanteziile” i-au adus două procese și, în final, moartea pe rug.

Care erau aceste idei și fantezii?

„Pe 28 septembrie 1583, Menocchio a fost denunțat la Sfântul Oficiu.17 Era învinuit că a rostit vorbe «eretice și dintre cele mai nelegiuite» despre Hristos. Nu era vorba despre o blasfemie ocazională: Menocchio încercase chiar să‑și răspândească opiniile și să le argumenteze («praedicare et dogmatizare non erubescit» [«nu‑i este rușine să predice și să răspândească dogme mincinoase»]). […] Menocchio spunea însă că el nu crede că Sfântul Duh conduce Biserica, adăugând: «Prelații ne țin sub ei ca să stăm cuminți, da’ ei își fac de cap după cum au chef»; cât despre el, «îl cunoștea pe Dumnezeu mai bine decât ei».”

Tiparul și Reforma au stat, într-adevăr, la baza principiilor conturate:

„În fine, s‑a spus că avea cărți interzise, în special Biblia tradusă în italiană: «dezbate mereu ba cu unu’, ba cu altu’, are Biblia tălmăcită‑n limba poporului și‑și închipuie că se‑ntemeiază pe ea și se‑ncăpățânează în părerile astea ale lui».”

Pentru o epocă în care Biblia și slujbele și chiar procesele erau în latină, să citești cartea sfântă în limba poporului nu putea duce la nimic bun. Ci doar la cosmogonii personale ca aceasta:

„«Io am zis, fiindcă io așa gândesc și cred, că totu’ era un haos, adică pământ, aer, apă, foc, toate laolaltă; și din grămada asta s‑a făcut un amestec așa cum se face brânza în lapte, și‑n ăla au apărut viermi, și‑ăia au fost îngerii, și preasfânta putere a vrut ca ăștia să fie Dumnezeu și îngerii; și printre îngerii ăia era și Dumnezeu, creat și El din amestecu’ ăla în același timp, ș‑a fost făcut domn ș‑avea patru căpitani, Lucifer, Mihail, Gabriel și Rafael. Iar Lucifer a vrut să se facă domn ca un rege, așa ca Dumnezeu, și pentru trufia lui, Dumnezeu a poruncit să fie alungat din cer cu toți ostașii săi; ăst Dumnezeu i‑a făcut apoi pe Adam și pe Eva și mulți oameni ca să umple tronurile îngerilor izgoniți. Și cum oamenii ăștia mulți nu ascultau de poruncile lui Dumnezeu, l‑a trimis pe fiu’ Lui, pe care iudeii L‑au luat și L‑au răstignit.» După care a adăugat: «Io n‑am zis niciodată că s‑a lăsat spânzurat ca un animal.» (Era una dintre acuzațiile care îi fuseseră aduse. Ulterior va recunoaște că da, poate spusese ceva asemănător.) «Am spus că s‑a lăsat răstignit și că ăl de‑a fost răstignit era unu’ din fiii lui Dumnezeu, pentru că toți suntem fiii lui Dumnezeu și de‑aceeași natură cu ăl de‑a fost răstignit; și era om ca noi toți, da’ era mai presus de noi, așa cum ar fi acum papa, care‑i om ca noi, da‑i mai presus de noi, pentru că are putere; și ăl de‑a fost răstignit s‑a născut din Sfântu’ Iosif și din Fecioara Maria.»“

Traducătoarea cărții, Corina Anton, la lansarea de la Bookfest 2025

Ca să arate cum a ajuns morarul la aceste concluzii, Ginzburg analizează listele de cărți pe care le-a citit, interacțiunile cu prietenii săi sau cu consătenii (așa cum sunt desprinse din declarațiile din procese) și, poate cel mai important, interogatoriile la care a fost supus. Deși fiul cel mare și un avocat tocmit de acesta au încercat să-l scoată sărit de pe fix, Menocchio s-a ținut mereu tare pe poziții, repetând, ori de câte ori a fost nevoie, că acestea sunt concluziile la care el a ajuns citind, discutând, trăind. Concluzii care i-au adus moartea pe rug, pentru că nu rezonau cu dogma apărată de inchizitori.

Conjugând instrumentele culturii scrise cu cele ale culturii populare, pe care a ridicat-o la rang de domeniu științific prin studiile sale, Carlo Ginzburg și-a găsit succesul pe ambele maluri ale Atlanticului; iar într-o postfață din 2019, explică acest fenomen:

„Cartea s‑a bucurat de mult succes și de multe traduceri. A fost citită în moduri care îmi scapă în mare măsură, prin filtre culturale (și lingvistice) inaccesibile pentru mine. Se poate întâmpla; de ce s‑a întâmplat? Cred că primul răspuns trebuie căutat în caracterul excepțional al protagonistului, Domenico Scandella, zis Menocchio. Dar până și un individ excepțional trăiește și acționează într‑un context sau, mai degrabă, în mai multe contexte. În povestea lui Menocchio apar două elemente care au făcut‑o imediat accesibilă chiar și pentru cei care aparțineau unei culturi foarte îndepărtate de a lui: împletirea culturii orale cu cea scrisă și sfidarea autorității politice și religioase. Mulți își amintesc astăzi numele acestui morar necunoscut datorită provocării lui eșuate.”