Susan Sontag – niciodată de ajuns. „Sempre Susan” de Sigrid Nunez

Așa era Susan Sontag în toate. „Niciodată de ajuns”. Lecturile, scrisul, filmele, laudele, prietenii, propriul fiul, chiar și mâncarea. Nu erau niciodată de ajuns. Doar singurătatea, copilăria (a ei, a lui), o formă minimă de empatie erau întotdeauna prea mult pentru ea. Așa o vede Sigrid Nunez în biografia-puzzle Sempre Susan, publicată recent de Editura ART în colecția Musai, în traducerea Ioanei Tudor. 

Aș fi putut alege și alt titlu pentru textul meu de aici. „Studenta fanatică”. „Sunt obsedată de frumos”. „Posesoarea celui mai inteligent chip din generația ei”. Toate sunt caracterizări pe care eseista, romanciera și activista americană le-a primit de la oamenii foarte apropiați sau făcute de ea însăși. Și toate îi surprind intensitatea activității intelectuale și a vieții în general. Dar m-am oprit la sintagma prin care Sigrid Nunez decide să-i surprindă curiozitatea viscerală, pasiunea arzătoare cu care se afunda în tot ce-i făcea plăcere: „Era gata pentru orice. Trebuia să facă totul.” O „etică nemiloasă”, care o ducea uneori spre limite riscante: „Și erau dăți când curiozitatea ei obsesivă, pe care ea o considera cea mai mare virtute a ei, părea să aducă a voyeurism.”
 

O echilibristică printre limite este și biografia însăși. Fără a urmări un fir neapărat cronologic sau a intenționa să creeze o imagine completă, Sigrid Nunez pendulează mereu între obiectivitatea ochiului critic și subiectivitatea celei care n-a împărțit doar timpul de lucru cu Susan Sontag, ci și casa, bucătăria și, uneori, un bărbat. Publicată la șapte ani de la moartea activistei, Sempre Susan este un portret în mișcare al celei care i-a fost șefă, mentor, colegă de apartament și, pentru o perioadă, soacră. Chit că nu cu acte în regulă. Folclorul e plin de anecdote bazate pe relația de cele mai multe ori tensionată dintre mama de băiat și tânăra iubită, soție aleasă de acesta. Scrie Nunez din poziția nurorii exasperate de soacra posesivă? Nicidecum. Profesionalismul o împiedică să alunece în derizoriu și-n micimi. Dar asta nu înseamnă că-n biografia de aici nu face loc și fantelor intime, prin care personalitatea exuberantă a lui Sontag să țâșnească. Mai ales că viața ei publică n-a fost cu mult diferită de cele petrecute în spatele cortinei. Fie că a fost vorba de scris, de fiul ei sau de cancerul nemilos care i-a tot dat târcoale.

Sigrid Nunez este romancieră americană, cunoscută mai ales pentru romanul Prietenul, pentru care a primit în 2018 National Book Award și care a fost ecranizat în 2024, cu Naomi Watts și Bill Murray în distribuție. În același an, regizorul spaniol Pedro Almodóvar a lansat filmul The Room Next Door (cu Tilda Swinton și Julianne Moore), laureat al Leului de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, inspirat de romanul ei din 2020, What Are You Going Through.

Cu origini germane și chinezo-panameze (reflectate și de numele său), Nunez s-a născut și a trăit în New York, lucrând la The New York Review of Books, colaborând la cele mai importante reviste literare și predând la mai multe universități. În 1976 avea douăzeci și cinci de ani, terminase masteratul la Universitatea Columbia. Cu puțin timp înainte lucrase ca redactor asistent la The New York Review of Books. În 1976, Susan Sontag, care locuia pe aceeași stradă, se refăcea după un cancer la sân, dar era îngropată în scrisorile primite pe durata tratamentului. Avea nevoie de cineva s-o ajute să le organizeze și să răspundă la ele. Prietenii ei de la revistă i-au recomandat-o pe Sigrid Nunez. „Era exact genul de slujbă pe care îl căutam atunci: una care să nu mă împiedice să scriu”, notează ea. Nu știa cât se înșela.
 

Sigrid Nunez la mijlocul anilo 1980 (foto: arhiva autoarei)
 

În 1976, Susan Sontag avea patruzeci și trei de ani și era deja o celebritate. Mai puțin datorită romanelor sale (The Benefactor și Death Kit), așa cum și-ar fi dorit, cât datorită colecției de eseuri Against Interpretation (Împotriva interpretării), din 1966, care au propulsat-o în panteonul celor mai aclamate voci atât în America, cât și în Europa. Când a cunoscut-o prima dată, în penthouse-ul de pe Riverside Drive 340, Sontag „purta o bluză pe gât, jeanși și papuci Ho Chi Minh, făcuți din cauciuc reciclat, pe care îi cumpărase, bănuiesc, din Vietnamul de Nord, în una dintre călătoriile ei acolo”. Apartamentul era mobilat minimalist, decorat doar cu „câteva poze alb-negru (ca cele care veneau în pachetele promoționale pentru publicații) cu unii dintre eroii ei din lumea literară: Proust, Wilde, Artaud (tocmai terminase de editat un volum cu scrieri alese ale acestuia), Walter Benjamin. În alte încăperi ale apartamentului erau câteva fotografii cu actori de demult și imagini din filme vechi alb-negru.”

Aici avea Sigrid Nunez să-și petreacă mult timp, mai întâi dactilografiind la o mașină de scris IBM Selectric, iar apoi locuind propriu-zis, încercând să-și scrie propriile texte, după ce a devenit iubita lui David Rieff, fiul lui Susan Sontag și al scriitorului și sociologului Philip Rieff (de care aceasta divorțase cu mulți ani în urmă). Viața de cuplu n-a fost obturată doar de mama lui David și de noul ei iubit, Iosif Brodski, scriitor exilat din URSS în 1972 și stabilit în Statele Unite, ci și de toți prietenii lui Sontag care se perindau prin apartament. Pentru că nu suporta singurătatea. Nici măcar atunci când scria. Mai ales atunci când scria:

„Un alt lucru de care depindea adeseori când scria era un prieten, cineva care să stea și să lucreze cu ea în lungile ore care îi trebuiau pentru a cizela un manuscris. Uneori acea persoană se muta în apartamentul lui Susan cu zilele și împreună lucrau în camera ei, discutând fiecare idee, analizând fiecare rând, fiecare virgulă.”

Traiul alături de Susant Sontag a făcut-o pe Sigrid Nunez să-i observe laturi pe care prietenii eseistei poate doar le intuiau, dar cu siguranță nu aveau curajul să i le spună. Fără să-și transforme discursul într-un șir de dezvăluiri scandaloase, Nunez construiește un portret poliedric, montând pe figura pe care Sontag și-o construia și adevăruri mai puțin convenabile. Toată lumea știa că adora să iasă din tipare, să nu respecte convențiile. „Nu se machia, dar, după cum știm, își vopsea părul. Și se dădea cu parfum. Cu parfum bărbătesc: Dior Homme.” Nu suporta comportamentul tradițional feminin, afișa mereu o duritate exagerată („uneori arăta ca directoarea unei pușcării”), dar nu suporta ideea de a se coborî la nivelul folosirii mijloacelor de transport în comun; sau de a fi angajată:

„Cea mai problematică parte a meseriei de profesor o constituia faptul că era, inevitabil, o slujbă, iar pentru Susan a avea o slujbă, oricare ar fi fost ea, era ceva umilitor. Considera, de asemenea, și că a împrumuta o carte de la bibliotecă, în loc să-și cumpere un exemplar al ei era tot o umilință. A lua mijloacele de transport în comun, în loc să-ți comanzi un taxi era profund umilitor. «Când m-am mutat la New York» – la vârsta de douăzeci și șase de ani, în 1959 – «mi-am promis că, indiferent cât de săracă eram, n-aveam să fac asta niciodată.» Adică să se coboare la acel nivel, asta spunea tonul vocii ei.”
 

Susan Sontag în 1972 (Foto: Jean-Regis Rouston/Roger Viollet/Getty Images)
 

De altfel, nici numele și nici originile nu se ridicau la pretențiile ei. „Susan a mărturisit că nu a încântat-o niciodată faptul că-i fusese dat un nume atât de banal și de comun.” Iar ideea că era fiica acelei Mildred o îngrozea: 

„o brută de femeie, rece, egoistă și narcisistă și care nu manifestase niciun pic de afecțiune față de Susan, nu-și încurajase niciodată fiica deosebit de înzestrată și nici măcar nu păruse vreodată să observe că are o fiică deosebit de talentată.”

Așa că încerca să compenseze prin idealizarea (și ficționalizarea) biografiei tatălui, mort pe când ea avea cinci ani, în timpul unei călătorii de afaceri în China:

„Lui Susan (și nu doar ei) îi era imposibil să înțeleagă cum o persoană mediocră, ignorantă și lipsită de ambiție precum Mildred a putut să nască o persoană ca ea. Deși tatăl ei nu beneficiase de o educație înaltă, Susan și-l imagina ca având o minte strălucită și alte calități pe care le putea admira. Îi dădeam dreptate. Și eu credeam că Jack Rosenblatt [Sontag este numele de familie al tatălui vitreg, pe care l-a preluat, n.m.] trebuie să fi fost un bărbat pe cinste. Lui Susan îi plăcea să creadă că, dacă tatăl ei ar fi trăit, ar fi fost un tată bun, singurul membru al familiei cu care ar fi avut ceva în comun, care ar fi fost mândru de realizările ei și capabil să-i împărtășească entuziasmul.”

Iluziile acestea și dublul standard erau întâlnite și când era vorba de valorile și ideologiile în care credea. Pentru Susan Sontag „mintea americană” era mult inferioară „celei europene”, cu care, desigur, se identifica:

„Susan se număra printre literații americani pentru care scriitorii europeni aveau să fie întotdeauna superiori celor americani.”

Nici feminismul nu-i era consecvent, ba chiar, deseori, croit după propriile idiosincrazii și toane:

„Era feministă, dar avea adeseori o atitudine critică față de surorile ei feministe, precum și față de o bună parte din retorica feministă, căreia îi reproșa naivitatea, sentimentalismul și antiintelectualismul. […] Era o feministă care considera că majoritatea femeilor nu se ridicau la nivelul așteptărilor. Era exasperată să constate că, adesea, până și compania femeilor foarte inteligente nu era la fel de interesantă precum cea a bărbaților inteligenți.”

Și uneori chiar nu ezita să-și manifeste dezaprobarea și sarcasmul, cum e episodul vizitei Mariei Irene Fornés, dramaturgă cu origini cubaneze, alături de care formase un cuplu între 1959 și 1963, când Sigrid e victima celui mai clar bullying:

„Maria Irene Fornés avea să vină în vizită în acea zi. Ea și Susan formaseră un cuplu între anii 1959 și 1963. Când a sosit Maria, de îndată ce a făcut prezentările, Susan a zis: «Spune-i lui Sigrid cum eram când m-ai cunoscut. Hai, spune-i!» «Era o idioată», a răspuns Fornés. După ce s-a oprit din râs, Susan mi-a zis: «Ce-am vrut să spun e că există speranță și în cazul tău.»”

Cu toate acestea, Sigrid Nunez nu trădează urma niciunui resentiment. Dimpotrivă, respectul și admirația pe care continuă să i le poarte lui Sontag sunt doar augmentate de detalii ca cele de mai sus, care doar contrapunctează personalitatea ei remarcabilă (din toate punctele de vedere). Departe de a fi o hagiografie, Sempre Susan e ca un patchwork, în care amintire cu amintire este cusută astfel încât să creeze un portret cu lumini și umbre, cu tensiuni și staze, cu suișuri și coborâșuri, exact cum a fost viața lui Susan Sontag. Niciodată de ajuns.