Ultimul cuvânt: un interviu cu W.G. Sebald

Cariera literară a lui W.G. Sebald atinsese un punct culminant atunci când a murit într-un accident de mașină în decembrie 2001. În ultimul său interviu, i-a povestit jurnalistei Maya Jaggi despre copilăria sa în Bavaria după cel de-al Doilea Război Mondial, despre abordarea indirectă a Holocaustului în cărțile sale și despre motivul pentru care încă scria în limba germană, deși locuia în Anglia de 35 de ani.

În articolul publicat pe theguardian.com, Maya Jaggi spune că l-a intervievat pe Sebald în septembrie 2001, una din rarele ocazii când scriitorul a făcut concesii publicității, pe care o evita cu umor și amabilitate. În biroul său înghesuit și lipsit de computer de la Universitatea East Anglia, unde preda literatură europeană, i-a arătat jurnalistei o fotografie sepia cu un băiat din clanul bavarez pe linie maternă, care avea să revină din Primul Război Mondial cu mintea zdruncinată. „E făcută înainte să știe asta”, s-a minunat Sebald, privindu-i expresia inocentă. „Găsesc că e ceva înfricoșător – neputința de a ști ce te așteaptă după colț.”

Aceste cuvinte au izbit-o pe Maya Jaggi după ce a aflat de moartea scriitorului, la vârsta de 57 de ani, într-un accident rutier petrecut în Norwich. În fotografiile vechi pe care i le arătase, băiatul Max (cel de-al treilea nume al autorului era Maximilian) se afla în fața Alpilor bavarezi, îmbrăcat în lederhosen (pantaloni scurți de piele, purtați în mod tradițional în țările vorbitoare de germană) pe care-i detesta, fără să fie conștient nici de înflorirea târzie a talentului său literar (a început să scrie „ficțiune în proză” abia după vârsta de 40 de ani), nici de faptul că această vocație va fi curmată brusc în perioada sa de glorie. Tocmai se mutase de la mica editură Harvill, încheind o înțelegere avantajoasă cu grupul Penguin, iar în anul următor, Hamish Hamilton urma să-i publice în engleză poemul în proză After Nature și cartea de non-ficțiune Air War and Literature.

Conversația redată mai jos, într-o formă prescurtată, a fost una dintre rarele apariții publice ale lui Sebald și ultima din Marea Britanie, când autorul a vorbit în fața unei săli pline în cadrul evenimentului anual St Jerome, organizat de Centrul britanic pentru traducere literară, al cărui fondator și susținător înfocat era însuși Sebald. Deși scriitorul venise în Marea Britanie la mijlocul anilor ‘60 și locuise împreună cu soția sa, Ute, într-o veche casă parohială de lângă Norwich, a scris numai în germană. Cu toate acestea, nicăieri nu s-a simțit acasă. „Locul ideal pentru mine”, i-a spus Mayei Jaggi pe un prefăcut ton lugubru, „e probabil un hotel din Elveția.”

Maya Jaggi: V-ați născut în Wertach im Allgäu din Bavaria, pe 18 mai 1944, în perioada de declin a celui de-al Treilea Reich. Cum v-ați descrie familia?

W.G. Sebald: Wertach era un sat cu aproximativ o mie de locuitori, într-o vale cufundată în zăpadă cinci luni pe an. Un loc liniștit. Am fost crescut mai mult de bunicul meu, fiindcă tata s-a întors în 1947 dintr-un lagăr de prizonieri de război și își găsise de lucru într-un orășel din apropiere, așa că îl vedeam foarte rar. Am locuit acolo până la vârsta de opt ani. Părinții mei proveneau din clasa muncitoare, din familii de mici țărani și lucrători la fermă, și au avansat pe scara socială în timpul regimului fascist; tatăl meu a revenit din armată cu gradul de căpitan. În acei ani, n-am știut în ce clasă socială ne situam. Apoi s-a petrecut „miracolul economic” german, iar familia noastră s-a ridicat din nou; tatăl meu a ocupat o poziție „corespunzătoare” în pătura de jos a clasei de mijloc.

Era chiar stratul social în care așa-zisa conspirație a tăcerii era foarte răspândită. Până la vârsta de 16 sau 17 ani, nu auzisem aproape nimic despre istoria care precedase anul 1945. Abia la 17 ani am fost confruntați cu un documentar despre deschiderea lagărului Belsen. Iată-l, era în fața noastră și trebuia să înțelegem cumva – ceea ce bineînțeles că nu s-a întâmplat. Era într-o după-amiază, înaintea unui meci de fotbal. Așa că a mai durat câțiva ani până când am aflat ce s-a petrecut de fapt. În anii ‘60, nu puteam concepe că aceste evenimente avuseseră loc cu doar câțiva ani mai devreme.

Lucrul acesta m-a preocupat și mai mult după ce am ajuns în Marea Britanie [în 1966], fiindcă în Manchester mi-am dat seama pentru prima oară că aceste evenimente istorice li s-au întâmplat unor oameni reali. [Unul dintre personajele din Emigranții (1993) este inspirat parțial de un refugiat evreu din Manchester, proprietarul locuinței lui Sebald.] În acei ani de după război, puteai ajunge om în toată firea în Germania fără să întâlnești vreodată un evreu. Erau mici comunități în Frankfurt sau Berlin, dar în orașele provinciale din sudul Germaniei nu existau evrei. Următorul lucru pe care l-am înțeles a fost faptul că ei au existat în toate acele locuri, ca doctori, plasatori la cinema, proprietari de ateliere, dar că au dispărut – sau au fost făcuți să dispară. Așa că a fost vorba de un proces cu etape succesive de înțelegere.

Maya Jaggi: Scrierile dumneavoastră amestecă genurile literare – autobiografie, călătorie, eseuri meditative – și estompează granița dintre realitate și ficțiune, artă și documentar. Ați spus că evenimentele importante sunt adevărate, însă detaliile sunt inventate. Care a fost sursa de inspirație pentru cea mai recentă carte, Austerlitz, și pentru personajul Jacques Austerlitz?

W.G. Sebald: În spatele cărții Austerlitz se ascund doi sau trei oameni reali, poate trei și jumătate. Unul este un coleg, iar celălalt o persoană despre care s-a nimerit să văd un documentar pe Channel 4, din pură întâmplare. Am fost captivat de povestea unei femei, în aparență englezoaică [Susi Bechhofer], care, după cum s-a aflat ulterior, venise în Marea Britanie împreună cu sora ei geamănă și fusese crescută într-o familie de galezi calviniști. Una dintre surori a murit și cea care a supraviețuit a aflat abia mai târziu că originile sale erau într-un orfelinat din München. Povestea m-a nimerit în plin; mi-a adus aminte de München, cel mai apropiat oraș mare lângă care crescusem, așa că am putut să înțeleg toată acea oroare și suferință.

Maya Jaggi: La vârsta de 50 de ani, Jacques Austerlitz își recapătă amintirile despre cum a ajuns în Marea Britanie din Praga, cu Kindertransport. O mare parte din scrierile dumneavoastră au legătură cu memoria: nestatornicia ei, forța zdrobitoare cu care revine după ce a fost reprimată. Credeți că literatura joacă un rol special în procesul aducerii aminte?

W.G. Sebald: Întreaga chestiune a memoriei reprezintă temelia morală a literaturii. Pentru mine e clar că cei lipsiți de memorie au mai multe șanse să ducă vieți fericite. Însă e ceva de care nu poți scăpa: structura psihologică e de așa natură, încât ai tendința să privești înapoi, peste umăr. Chiar dacă o reprimi, memoria revine și îți modelează viața. Fără amintiri nu ar exista niciun fel de literatură: greutatea specifică de care o imagine sau o frază are nevoie pentru a ajunge la cititor poate izvorî numai din lucrurile pe care ți le amintești – nu cele care s-au întâmplat ieri, ci cu multă vreme în urmă.

Maya Jaggi: În scrierile dumneavoastră, abordați Holocaustul într-un mod indirect și tentativ. Evitați senzaționalul. Care credeți că sunt dilemele scriitorilor de ficțiune care tratează acest subiect?

W.G. Sebald: În literatura germană apărută după război, în primii 15 sau 20 de ani, oamenii au evitat să menționeze persecuția politică – încarcerarea și exterminarea sistematică a unor întregi popoare și grupuri sociale. Apoi, din 1965, subiectul a început să preocupe scriitorii – nu întotdeauna într-o formă acceptabilă. Am știut atunci că a scrie despre acest subiect, mai ales pentru cititori de origine germană, implică o mulțime de primejdii și dificultăți. Greșeli lipsite de tact, atât morale, cât și estetice, puteau fi comise cu ușurință.

Totodată, îmi devenise clar că nu puteai scrie în mod direct despre ororile persecuției în formele ei extreme, fiindcă nimeni nu ar fi fost în stare să se confrunte cu așa ceva fără să-și piardă mințile. Astfel că subiectul trebuia abordat pieziș, dând de înțeles cititorului că aceste teme sunt o companie statornică; că prezența lor adumbrește fiecare inflexiune a fiecărei propoziții pe care o scrii. Dacă reușești să dai credibilitate acestui demers, doar atunci poți justifica faptul că scrii despre asemenea subiecte.

Maya Jaggi: Cărțile dumneavoastră lasă impresia unor reportaje, datorită fotografiilor alb-negru lipsite de explicații, însă statutul lor rămâne incert și nu este clar dacă portretele corespund oamenilor menționați în text. Ne puteți vorbi despre interesul pentru fotografie și despre motivul pentru care urmăriți să-i induceți cititorului o stare de incertitudine în legătură cu ceea ce este adevărat sau nu?

W.G. Sebald: Am fost întotdeauna interesat de fotografii, deși nu le-am colecționat în mod sistematic, ci la întâmplare. Se pierd, apoi reapar. În urmă cu doi ani, într-un magazin de vechituri din estul Londrei, am găsit o carte poștală cu grupul de yodel din orașul meu natal. A fost o experiență care m-a zguduit. Fotografiile vechi par să aibă înscrisă în ele o putere de atracție, ca și cum ar trebui să deslușești o poveste în spatele lor. În Emigranții am folosit o fotografie de grup cu o familie numeroasă de evrei, toți îmbrăcați în costume bavareze. Acea imagine spune mai multe despre aspirațiile evreilor germani decât ar putea s-o facă o întreagă monografie.

Maya Jaggi: De ce continuați să scrieți în limba germană?

W.G. Sebald: Am trăit în Marea Britanie mai mult decât în Bavaria, dar, citind în engleză, am devenit conștient de accentul meu caraghios. Spre deosebire de Conrad sau Nabokov, împrejurările nu m-au constrâns să renunț cu totul la limba maternă. Însă ar putea veni o vreme când resursele mele de limbă germană se vor împuțina. E un punct sensibil, fiindcă există unele avantaje când ai acces la mai mult de o limbă. Totodată întâmpini și probleme, cum ar fi zilele proaste în care nu te mai încrezi în tine nici în prima limbă, nici în a doua, simțindu-te ca un debil mintal.

Interviu preluat și tradus de pe theguardian.com de Ema Cojocaru

Sursa foto ©Francesco Gattoni