Seriozitatea istorică te împiedică să gândești

Când vine vorba de critici de artă, îmi răsar invariabil în minte textele scorțoase și ininteligibile (pentru mine) din pliantele de prezentare ale expozițiilor de pictură. Oamenii ăștia parcă s-au vorbit între ei și au convenit să folosească un limbaj constipat și extrem de alambicat, inaccesibil amatorilor, din care te trezești că n-ai priceput aproape nimic. Ba pare chiar mai simplu să înțelegi de unul singur intențiile artistului, decât ce-a vrut să spună criticul. După câteva tentative eșuate de a digera astfel de fraze sofisticate, am renunțat să-mi mai bat capul cu prezentările din expoziții. Privesc pur și simplu tablourile, le las să mă atingă la nivel cromatic și compozițional, uneori mai dibuiesc simboluri sau forme ascunse, dar nu mă străduiesc cu tot dinadinsul să pătrund sensurile picturii. Întâlnirea cu cartea lui Daniel Arasse, Nu vedeți nimic, mi-a arătat însă că modul meu de a privi arta este unul superficial.

Vorbeam mai sus de reacția de respingere față de limbajul academic scorțos, dar cu totul altfel stă treaba când cineva îți explică în termeni accesibili, ba chiar și cu o doză de umor, dinamica și expresia personajelor, rostul obiectelor din cadru, planuri și perspective, amănunte ce țin de contextul istoric. Neconvenționalul Daniel Arasse, specialist în arta Renașterii, trebuie să fi fost un profesor grozav, fiindcă textele-eseu din acest volum sunt spumoase și relativ ușor de parcurs, cu o mulțime de informații interesante și un limbaj limpede, pe alocuri ireverențios – ceva cu totul neașteptat la un reprezentant al rigidei tagme a istoricilor de artă. De altfel, chiar autorul își învinuiește colegii, pe alocuri, de o prea mare seriozitate, de o tendință de a complica lucrurile și de o dependență nesănătoasă de textele teoretice, citate și trimiteri exterioare, care-i împiedică să vadă rezolvările simple. „Seriozitatea istorică începe să semene cu corectitudinea politică – te împiedică să gândești”, spune autorul la un moment dat. 

Nu am avut nevoie de texte pentru a vedea ce se întâmplă în tablou. Studenții mei ar putea confirma: eu comentez de mult timp în acest stil. Aici este punctul esențial care ne desparte. S-ar zice că pleci de la texte, că ai nevoie de texte pentru a interpreta tablourile, ca şi cum nu ai avea încredere nici în privirea ta pentru a vedea ceva, nici în tablouri pentru a-ţi arăta chiar ele ceea ce pictorul a vrut să exprime. (pagina 19)

Încă din titlu se ghicește atitudinea combativă a lui Daniel Arasse, al cărui ton poate trece uneori drept nepoliticos și provocator, ba chiar lipsit de modestie – în plus, autorul nu se jenează să spună lucrurilor pe nume și să folosească termeni indecenți, care te iau prin surprindere. Iar când strecoară și fraze pline de umor, deja începi să-l simpatizezi foarte tare pe Daniel Arasse. M-a amuzat teribil descrierea pe care o face personajelor din Adorația Magilor de Pieter Bruegel cel Bătrân, în ton cu maniera parodică în care pictorul (supranumit „Pieter Pișicherul”) a tratat această temă fundamentală a religiei creștine. Am citit, am studiat chipurile, am recitit paragraful și am privit din nou pictura, râzând în hohote: într-adevăr, autorul a reușit să „povestească” cadrul într-un mod strălucit, punând în cuvinte ceea ce și eu aș fi putut percepe cu propriii mei ochi, dar, cu toate acestea, n-am gândit și n-am simțit, privind acele fețe de carnaval.

Cât despre regi, doar hainele lor (hermine, mâneci despicate, colerete…) te mai pot face să te gândești la niște regi. Nu au acea demnitate care ar trebui să scoată în evidență, chiar și într-o stare de epuizare sau în momente vitrege, maiestatea unei persoane regale. Cu părul lor lung, soios, neglijent, arată mai degrabă ca niște bătrâni hipioți ofiliți, ca niște babaci știrbi, vrând să fie cool. Ei par ceea ce sunt: niște moși ramoliți. Văzând rigiditatea penibilă a celui care se apleacă (lumbago? artrită? sciatică?), ajungem să ne întrebăm cum a reușit al său confrate, încă și mai bătrân, să îngenuncheze și cum se va mai ridica. Articulațiile trebuie să fi suferit și să fi făcut poc. În ceea ce-l privește pe Iosif, deasupra Mariei și în spatele ei, cu greu se poate spune că a avut parte de un tratament mai bun. Are o înfățișare mai puțin comică, dar face pe importantul într-un rol de figurant, cu burdihanul cât casa, accentuat de bombarea centurii, și cu o ditamai pălărie, pe care și-o ține cu grijă în fața sexului, ca și cum ar ascunde un șliț desfăcut. Și-apoi, acest simpatic bătrânel Iosif se lasă distras: își apleacă într-o parte capul spre un argat care, punându-i familiar mâna pe umăr, îi șoptește ceva la ureche. Ce i-o spune? Nu vom ști niciodată. (pagina 48)

Cele șase discursuri-eseu din Nu vedeți nimic îmbracă forme diferite: volumul se deschide cu o scrisoare în care autorul demontează observațiile unei colege asupra pânzei lui Tintoretto, Marte și Venus surprinși de Vulcan, aducând argumente pentru propriul mod de a înțelege pictura (tot el spune, însă, că operele de artă nu au doar un sens și că nu există o singură interpretare „bună”). Mai încolo găsim un monolog adresat unui specialist în iconografie, pornind de la melcul supradimensionat din prim-planul Buneivestiri a lui Francesco del Cossa. În alt capitol, dăm de un dialog din ce în ce mai înfierbântat despre Venus din Urbino a lui Tițian, în care unul dintre interlocutori afirmă că pictura este un pin-up, iar celălalt (autorul) îi demonstrează că Venus nu se află în același spațiu cu femeile din fundal.

Ceea ce sporește plăcerea lecturii – în care n-am regăsit nimic din rigiditatea limbajului academic – este acest joc al ipotezelor și al demonstrațiilor, care imprimă eseurilor un aer detectivistic. A înțelege o pictură sau doar un element al compoziției devine dintr-odată un act pasionant și incitant. Melcul din prim-planul Buneivestiri este doar un capriciu al pictorului sau există un motiv întemeiat pentru prezența lui vizibilă într-un asemenea cadru solemn? De ce, exceptându-i pe Maria și Pruncul, Bruegel l-a cruțat de caricatură pe negrul rege Gaspar, un personaj care se observă, de altfel, destul de greu? Se mai poate spune ceva nou despre Meninele lui Velázquez, unul dintre cele mai comentate și mai interpretate tablouri din istorie? Ce ne transmite reflexia din oglindă și care este rostul amplasării ei bizare în tabloul lui Tintoretto? Nu cumva Maria Magdalena este o figură compozită, iar părul ei atât de lung sugerează ceva ce nu poate fi exprimat în mod direct?

Savuroase mi s-au părut și informațiile legate de pictori și lucrările lor, precum și amănuntele despre care, ca un novice în istoria artei, nu aveam habar: existența tablourilor matrimoniale și a celor împotriva căsătoriei, faptul că „pensulă” vine de la cuvântul latin „penicillus” și înseamnă „penis mic”, semnificația simbolică a unor elemente din cadru (o coloană întruchipează prezența divinității în scena Buneivestiri, iar o vază transparentă e un simbol al Fecioarei care poartă Pruncul), cenzura iconoclastă din secolul 19, când picturile erau retușate pentru a elimina organele genitale, prezența elementelor care fixează punctul prin care privirea noastră pătrunde în tablou, faptul că primul rege negru a apărut într-o pictură religioasă abia în 1460, deși culoarea lui era de mult o certitudine pentru teologi (până atunci, negrului i se atribuia în mod tradițional un rol negativ, diabolic). Și ce să mai spun despre credința din secolul 15 că melcul este fertilizat de rouă? De altfel, melcul are o legătură directă cu titlul cărții lui Daniel Arasse – însă vă las să descoperiți singuri care este aceasta.

Text și fotografii de Ema Cojocaru

Daniel Arasse, Nu vedeți nimic

Traducere din limba franceză de Laura Albulescu

Editura ART, 2008