Răzmerițe și eroi. „Basme vol. 2: Ferma animalelor” de Bill Willingham

Titanic, filmul, a fost nominalizat la Premiile Oscar la 14 categorii. A câștigat 11 statuete aurii. Tot atâtea au primit și Ben-Hur, din 1959, și Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui. Premiile Eisner sunt considerate Oscarurile industriei de benzi desenate. Seria Basme a lui Bill Willingham a câștigat de-a lungul timpului 14 astfel de premii. Cu alte cuvinte, Jack-din-Poveste i-a luat fața lui Jack-scândură-plutitoare. Dar, stați, c-am luat-o prea repede.

Basme este (probabil) cea mai cunoscută bandă desenată a scriitorului și artistului american Bill Willingham. Asta în condițiile în care tipul a intrat în industria jocuri-jocuri electronice-comics de pe la douăzeci de ani și a lucrat la ediții ale Advanced Dungeon & Dragons (board game-ul fantasy de role-play care i-a înnebunit pe puștii de la finalul anilor ’70 și din anii ’80, resuscitat recent, odată cu serialul Stranger Things) și a lucrat cu DC Comics. O altă serie cunoscută a lui este Elementals, debutată în 1984.
 

Deși s-a născut în statul Virginia, Willingham s-a tot mutat în anii copilăriei, locuind și în Alaska, și în California, dar și în Germania, vreo trei ani, experiențe care, se pare, și-au lăsat amprenta pe stilul poveștilor lui. Nu știu dacă se aplică și pentru Ironwood, seria pornografică pe care a publicat-o în anii ’90 la editura Eros Comix. 

Basme a fost inițial publicată în serial, în reviste, sub sigla DC Comics, în imprintul Vertigo. A debutat în 2002, ajungând până în 2015 la o sută cincizeci de numere. Prin 2006, cam până să atingă cincizeci de capitole, un site american important, dedicat entertainmentului ilustrat, a numit-o „cea bună bandă desenată de la ora actuală”. Ulterior, a primit o continuare de douăsprezece numere, publicate, de data aceasta, în imprintul Black Label al aceluiași DC Comics. Treptat, capitolele au fost strânse în volume, primele două fiind traduse în românește de Iulia Gorzo și publicate de Editura Grafic. Primul volum, Eroi în exil, cuprinde primele cinci seriale și o poveste inedită, iar cel de-al doilea, Ferma animalelor, conține următoarele cinci capitole.

Eroi în exil face introducerile de rigoare. Cine sunt eroii? Chiar personajele alea cu care am crescut, fie în variantă (destul de) rough, fie în ediție edulcorată, marca Disney: eroii din basme și povești populare. Cum vorbim de basme (chiar așa își spun personajele), nu putea lipsi antagonistul, care aici este nimeni altul decât Dușmanul – cel care invadează lumea eroilor și-i obligă să plece în peregrinare. Ajunși în New York, ei sunt nevoiți să-și creeze o lume doar a lor, ferită de intruziunile muritorilor de rând. Așa ia naștere Basmia, un univers protejat cu mult efort și multă magie. Doar că nu toți reușesc să se acomodeze vieții citadine, așa că sunt trimiși în „anexa provincială a Basmiei cunoscută ca Ferma”. 
 

Până să aflăm, din volumul al doilea, cum arată și ce se întâmplă la Fermă, tot în prima carte asistăm la încercarea eșuată a Roșiei-ca-Trandafirul și a iubitului ei „coate-goale”, Jack-din-Poveste, de a-și înscena moartea pentru a pune mâna pe comoara lordului Barbă-Albastră. Pentru că au avut ghinionul să fie prinși de șeriful Basmiei, Lupul-cel-Rău, au intrat pe mână viceprimăriței – „adevărata autoritate pe care se reazemă tronul”: Alba-ca-Zăpada însăși, care, cu pielea ei imaculată, părul negru ca abanosul și unghiile roșii ca para focului, le-a dat de făcut ore în folosul comunității. De fapt, doar lui Jack. Pe Roșie a pedepsit-o altfel: cu o vizită la Fermă.

De aici începe Ferma animalelor, de la indignarea lui Jack de a rămâne la cheremul Lupului și, mai ales, a „incestuosului” Prinde-Muște – care-i devine superior direct, pentru că „am experiență ca să fiu șef. E munca mea obișnuită. Știu ce trebuie făcut”. Iar partea cu incestul chiar nu-i vina lui: „Și tu ai fi din neam incestuos dac-ai fi obligat să te însori în propria familie de douăzeci de generații”. Să nu uităm că toate basmele poartă-n ele și câte-un sâmbure de adevăr.

După un drum lung, o oprire ca să se aerisească motorul și-o descoperire care o va pune pe Albă pe gânduri, cele două surori (pentru că Roșie-ca-Trandafirul este sora Albei-ca-Zăpada) ajung, cu porcul Colin în remorcă, la Fermă. Care, în cuvintele Roșiei, e „un fel de combinație de țăranul e pe câmp cu Walt Disney și Mocofania”. Exact asta străbate din cele două pagini de ilustrații: castele cu turnuri și turnulețe, case în formă de gheată, dovleac și ciupercuță, clădiri în stil victorian și-un hambar uriaș, care nu prevestește nimic bun. Și chiar așa e. Dacă dați pagina, veți afla la ce m-am referit. 

La Fermă trăiesc cam toate personajele din basme și povești la care v-ați putea gândi: Motanul Încălțat, Degețica, lebedele lui Andersen, leul din Narnia și, dar nu bag mână în foc, cocoșul lui Creangă (dar fără punguță). Sau poate că nu e el? Mă rog. Cert e că niciunul nu pare prea bucuros s-o vadă pe Alba-ca-Zăpada, care a picat tocmai când se petrecea ceva. Și o „întâlnire comunală” sigur nu era. Prea domnea un iz de George Orwell pe acolo.
 

Se pare că animalele izolate la fermă nu mai suportă... izolarea. Dacă amicii lor care arată „destul de uman” se pot integra printre băștinași, ei, „porcii vorbitori” sau „uriașii vii, în carne și oase” nu pot face „nici măcar un pas în afara acestui lagăr”. Iar încercarea Albei de a potoli spiritele nu ajută prea mult:

„— Vă purtați ridicol amândoi. Ferma nu e o închisoare. E o comunitate de basm minunată, înfloritoare. Din fiecare dolar încasat, nouăzeci de cenți sunt cheltuiți chiar aici – pentru bunul mers al Fermei, Posey.”

Pentru că răspunsul vine prompt:

„— Și să cheltuiți de o mie de ori mai mult, ca să ne scăldăm toți în lux în fel și chip – să transformați locul ăsta într-un paradis hedonist – tot o închisoare rămâne, pentru că n-avem voie să plecăm!

— Și pentru un personaj de basm, o sentință pe viață durează foarte mult. Secole, în cel mai bun caz. Milenii pentru unii, cum s-a văzut.”

Cum era de așteptat, dispariția fierarului Weyland, administratorul Fermei, nu îmbunătățește lucrurile. Ba dimpotrivă. Și nici povestea purcelușului Colin, pe care nu l-ai fi bănuit de intenții ascunse, cu pielea lui roz și ochi speriați. Iar lucrurile se complică și mai tare când dispare vulpoiul Renart și-și fac apariția Bucle-Aurii și multe, multe arme. Viața Albei este în pericol. Roșie este de partea greșită a poveștii. Ai spune că totul se va termina cu bine, ca-n basme. Dar povestea e abia la început. 

Trimiterea la romanul lui George Orwell nu e întâmplătoare. Animalele de la Fermă chiar voiau să organizeze o răzmeriță. De fapt, chiar au pus-o pe picioare prin acțiunile „Comitetului de conducere al mișcării revoluționare din Basmia”. Dar ecourile poveștii ca întreg sunt mult mai aproape de noi. Bill Willingham a recunoscut că Basme este o metaforă a conflictului dintre Israel și Palestina, fără a fi însă o alegorie. 

Tensiunea poveștii și a replicilor tăioase este sporită în Basme. Ferma animalelor de culorile vibrante ale ilustrațiilor realizate de Mark Buckingham, Steve Leialoha (tuș) și Daniel Vozzo (culoare).  

Ah! Era să uit. De la ce vine numele premiilor Eisner? De la the one and only Will Eisner, artistul care a revoluționat comicsurile americane (și, de fapt, mondiale) și pe al cărui volum tradus în românește vă invit călduros să-l citiți: Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași. O să vă dea un pic peste cap. Explic aici de ce.