Să continui să‑ți reamintești, să scrii și să citești până ți se frânge inima - Avanpremieră "Emigranții", W.G. Sebald

Autorul german W. G. Sebald, considerat în timpul vieții unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, este apreciat pentru proza sa inovatoare, care îmbină textul și fotografiile alb-negru în narațiuni complexe, aflate la granița dintre realitate și ficțiune.

Volumul Emigranții reunește patru povești aparent fără nicio legătură între ele, care se conectează treptat prin temele comune care le traversează: exilul, dezrădăcinarea, memoria, pierderea identității, dorul de patrie. Cele patru personaje cărora naratorul-autor le reconstituie biografia sunt doi evrei, un german și un evreu pe sfert, oameni pentru care amintirile reprezintă o povară nespus de apăsătoare și care recurg, în cele din urmă, la varii metode de anihilare a memoriei. Pentru a vă face o idee despre proza densă și meandrată a lui Sebald, am ales un fragment din ultimul capitol, care-l are în centru pe Max Ferber, pictorul evreu pe care naratorul l-a cunoscut în Manchester în 1966 și l-a căutat 24 de ani mai târziu, pentru a-i afla povestea. 

***

Ferber nu mai spusese nimic altceva, doar privise lung în fața sa înainte să mă invite să plec cu un semn abia perceptibil al mâinii stângi. Când în dimineața următoare m‑am mai dus o dată la el la atelier ca să‑mi iau rămas‑bun, mi‑a pus în brațe un pachet învelit în hârtie groasă și legat cu sfoară, în care, pe lângă câteva fotografii, se mai găseau vreo sută de pagini de manuscris, cu însemnările pe care în perioada dintre 1939 și 1941 mama sa le mai făcuse în locuința din Sternwartstrasse, și din care reieșea, spuse Ferber, că obținerea unei vize se lovise de greutăți din ce în ce mai mari, și că în consecință planurile, pe care tatăl lui era nevoit să le născocească pentru a pregăti emigrarea lor, deveniseră săptămână de săptămână tot mai complexe și, după cum mama era vădit că o înțelesese deja, tot mai irealizabile. Cu excepția câtorva aluzii mai degrabă întâmplătoare la situația fără ieșire în care se găsea împreună cu tatăl său, mama nu consacra niciun rând evenimentelor cotidiene, în schimb, spuse Ferber, își descria, cu o pasiune pe care el nu reușea s‑o priceapă, copilăria în satul Steinach din Franconia inferioară, și tinerețea la Bad Kissingen. Amintirile mamei, îmi spuse Ferber, despre care presupunea că ea le scrisese nu în ultimul rând pentru el, le citise numai de două ori în răstimpul scurs de la așternerea lor pe hârtie. O primă oară, foarte în treacăt, după primirea manuscrisului, și o a doua oară, cu cea mai mare minuție, mulți ani mai târziu. La această a doua lectură însemnările, pe alocuri cu‑adevărat minunate, i s‑au părut ca unul din acele basme germane rele în care, odată prins într‑o făcătură, ești forțat să‑ți continui treaba începută, deci în acest caz să continui să‑ți reamintești, să scrii și să citești până ți se frânge inima. De aceea prefer să las din mână teancul ăsta, spuse Ferber, ieșind cu mine în curte unde mă conduse până la migdal.

Am acum în fața mea manuscrisul mamei sale, pe care Ferber mi l‑a dat în acea dimineață la Manchester, și voi încerca să redau în extras ceea ce autoarea, al cărei nume de fată era Luisa Lanzberg, a notat aici din viața ei anterioară. Chiar de la începutul însemnărilor aflăm că nu doar ea și fratele ei Leo au venit pe lume în satul Steinach lângă Bad Kissingen, ci și tatăl Lazarus și, înaintea lui, bunicul Löb. Prezența familiei era atestată cel puțin din secolul al XVII‑lea în acest sat, aflat odinioară sub suveranitatea prinților‑episcopi de Würzburg, și unde o treime din populație se compunea din evreii de mult stabiliți acolo. E de prisos să spunem că azi nu mai există evrei la Steinach și că populația actuală nu‑și mai amintește decât cu greu, dacă‑și mai amintește, de foștii ei vecini, ale căror case și bunuri imobiliare și le‑a însușit. La Steinach ajungi de la Bad Kissingen, trecând prin Grossenbrach, Kleinbrach și Aschach cu castelul și fabrica de bere a contelui Luxburg. Apoi drumul continuă cu urcușul abrupt din Aschach, unde Lazarus, după cum scrie Luisa, se dădea totdeauna jos din căruță ca să nu aibă caii de tras prea greu. Din vârful dealului drumul coboară de‑a lungul pădurii până la Höhn, unde se deschide câmpia vastă și în depărtare se zăresc munții Röhn. Luncile râului Saale se lărgesc, se conturează curbura domoală a pădurii din Windheim, dintr‑odată vezi în fața ta turnul bisericii, vechiul castel – Steinach! Drumul duce acum peste pârâu și înăuntru în sat până în piața unde este hanul, și de‑acolo, la dreapta, în satul de jos, pe care Luisa îl socotește a fi locul ei de baștină în sens mai restrâns. Aici se află, scrie ea, casa familiei Lion, de unde se lua petrol lampant, ca și cea a negustorului Meier Frei, a cărui reîntoarcere de la Târgul de la Leipzig reprezenta în fiecare an un mare eveniment; aici se mai găsesc și casa brutarului Gessner, la care se ducea vineri seara mâncarea de sabat, casa hahamului Liebmann ca și aceea a făinarului Salomon Stern. Azilul săracilor, în cea mai mare parte din timp fără niciun ocupant, și remiza pompelor de incendiu cu foișorul de foc se găsesc tot în satul de jos, la fel și vechiul castel cu curtea exterioară pavată și cu stema familiei Luxburg deasupra porții. Mergând pe Federgasse, scrie Luisa, o străduță pe‑atunci mereu plină de gâște și pe unde, copil fiind, se temuse să meargă, și după ce treci de prăvălia de mărunțișuri a lui Simon Feldhahn și de casa tinichigiului Fröhlich, ferecată în întregime cu mici plăcuțe verzi, ajungi într‑o piață umbrită de un castan uriaș. De cealaltă parte, în casa unde piața se desparte în două drumuri divergente precum valurile dinaintea provei unui vas, și în spatele căreia se înalță pădurea din Windheim, acolo – așa scrie în însemnările pe care le am în fața mea –, acolo m‑am născut și am crescut până la șaisprezece ani, când ne‑am mutat în ianuarie 1905 la Kissingen.

Când mă gândesc azi, se spune într‑un alt pasaj al însemnărilor Luisei, la copilăria noastră la Steinach, îmi pare deseori că ea s‑a întins peste un timp nesfârșit în toate direcțiile, și că poate mai durează până în aceste rânduri, pe care le scriu acum. În realitate, însă, după cum știu prea bine, copilăria s‑a sfârșit în ianuarie 1905, atunci când casa și pământurile din Steinach au fost scoase la licitație și noi ne‑am mutat la Kissingen în noua casă de trei etaje, abia terminată, Bibrastrasse colț cu Eberhardstrasse, pe care tata, fără a sta o clipă pe gânduri, o cumpărase într‑o bună zi de la antreprenorul Kiesel pentru suma de 66.000 de mărci‑aur, sumă fabuloasă în ochii noștri, acoperită în mare parte de ipoteca emisă de o bancă din Frankfurt – ceea ce a neliniștit‑o multă vreme pe mama. În cursul ultimilor ani, negustoria de cai Lazarus Lanzberg prosperase; livrările mergeau până în Renania, în Brandenburg și sus, în Holstein, se cumpăra de pretutindeni, iar clienții erau totdeauna deosebit de mulțumiți. Mai ales contractul obținut de papá ca furnizor de cai și de furaje al armatei, de care el amintea foarte mândru cu orice ocazie, fusese probabil factorul esențial în decizia de a abandona agricultura, de a ne muta din Steinach, un loc prea retras, și de a ne integra definitiv în viața burgheză de la oraș. În acea vreme aveam deja aproape șaisprezece ani, și credeam că la Kissingen ni se va deschide o lume cu desăvârșire nouă, încă mai frumoasă decât cea a copilăriei. În unele privințe chiar așa a și fost, dar în altele, perioada petrecută la Kissingen până la căsătoria mea din 1921 a fost, privind îndărăt, precum începutul unui drum devenit din zi în zi tot mai îngust, care inevitabil nu putea duce decât în punctul unde am ajuns astăzi. Mi‑e greu să‑mi mai amintesc de acea tinerețe la Kissingen. E de parcă așa‑numita parte serioasă a vieții, care începea atunci să mi se arate, dezamăgirile mai mici și mai mari, care curând au urmat unele după altele, mi‑ar fi limitat capacitatea receptivă. Iată de ce multe lucruri nu le mai am dinaintea ochilor. Chiar și despre mutarea noastră la Kissingen nu mai am decât amintiri fragmentare. Era un frig cumplit, aveam de lucru până peste cap, degetele îmi înghețaseră, zile la rând casa n‑a vrut să se încălzească, deși ațâțam continuu focul în sobele irlandeze cu alimentare superioară; floarea‑de‑ceară nu supraviețuise transportului, iar pisicile fugiseră înapoi acasă, și deși papá se mai întorsese o dată la Steinach special pentru ele, n‑au mai putut fi găsite. Vila Lanzberg, cum lumea din Kissingen a botezat‑o curând, nu mi‑a devenit niciodată familiară, în fond. Vasta casă a scărilor cu reverberația ei, pardoseala de linoleum din vestibul, coridorul din spate, unde deasupra lăzii cu rufărie era fixat telefonul, ale cărui receptoare grele trebuia să ți le apeși pe urechi cu ambele mâini, lumina palidă a lămpilor cu gaz, care se aprindeau fâsâind ușor, sumbrul mobilier flamand cu coloanele de lemn sculptat – toate acestea aveau propriu‑zis un aer funest, care după cum simțeam uneori limpede, îmi produceau un rău insidios și ireparabil.

Emigranții, W.G. Sebald

Traducere din limba germană de Alexandru Al. Șahighian

Colecția Desenul din covor

Editura ART, 2019