Pe urmele marilor scriitori – destinații din cărți

Sunt scriitori și scriitori: unii își plasează acțiunea cărților doar în locuri fictive, un compozit al detaliilor culese din varii orașe și peisaje, alții inventează lumi noi care au prea puțină legătură cu realitatea, dar sunt și cei care includ în ficțiunile lor locurile pe care le cunosc, descriind fidel străzi, restaurante, piețe, clădiri și alte repere obscure pe care le putem vedea și noi refăcând traseele imaginate de autori. Mi s-a întâmplat nu o dată să mă îndrăgostesc de o țară pe care am cunoscut-o doar din romane. Să mergi pe urmele unei cărți, să cauți un pod, o cafenea, o casă unde are loc un moment-cheie dintr-un roman sau o povestire, poate fi un pretext minunat pentru o călătorie, la fel ca un concert al unui artist preferat sau o expoziție-eveniment. 

O bancă care îl comemorează pe Hrabal în Nymburk (©kudyznudy.cz)

Bohumil Hrabal – Praga

Numele lui Hrabal se leagă de mai multe orașe din Cehia (Brno, unde s-a născut în 1914, sau Nymburk, unde tatăl vitreg a lucrat ca gestionar al unei fabrici de bere), însă un loc aparte în romanele sale îl ocupă Praga, cu străzile și crâșmele ei, unde scriitorul a trăit din anii 1940 până la moartea sa (aparent) accidentală, în 1997. Prima adresă a fost pe strada Na hrázi la nr. 24 din cartierul Libeň, unde a locuit până în 1973, pe măsură ce a lucrat ca agent de asigurări, comis voiajor, muncitor în oțelăria din Kladno și la centrul de reciclare din Libeň, apoi ca ajutor la teatrul S. K. Neumann din Praga.

În anii ‘90, Hrabal era un client fidel la berăria Tigrul de Aur (U Zlatého tygra), poate cel mai faimos loc de întâlnire pentru scriitorii și artiștii praghezi. Când nu era de găsit la o halbă de bere, cel mai probabil se afla la casa din Kersko, unde avea în grijă un întreg batalion de mâțe semi-sălbatice. Această reședință de vară pe care Hrabal a cumpărat-o în 1965 împreună cu soția sa, Eliška Plevová, urmează să fie achiziționată de statul ceh și transformată într-un centru cultural dedicat expozițiilor și cursurilor, cu spații de găzduire pentru scriitori și traducători în rezidență. 

Bambini di Praga, O singurătate prea zgomotoasă, L-am servit pe regele Angliei sau povestirea „Vreţi să vedeţi Praga de aur?” din volumul Vremurile bune de altădată, în toate se regăsește câte puțin din „orașul de aur al celor o sută de clopotnițe”. 
 

Ilustrație de Mircea Pop din volumul O singurătate prea zgomotoasă.
 

„Am privit șirurile roșii de tramvaie, mașinile, trecătorii, în strada Spálená oamenii nu se opresc niciodată, toți gonesc între Národní třída și Podul Carol și invers, trotuarele sunt înguste, de aceea oamenii nu se opresc, mă îmbrâncesc grăbiți. (...)
Am achitat o bere și trei romuri, am ieșit în adierea străzii, am ajuns iar la Podul Carol, orologiul luminos din Turnul Orașului Nou arăta timpul inutil, nu mă grăbeam nicăieri, mă aflam în spațiu, am străbătut strada Lazar, am dat într-o străduță și, îngândurat, am descuiat ușa din spate a depozitului nostru.” 
(O singurătate prea zgomotoasă, traducere de Sorin Paliga) 

„Fără să mai zăbovesc, m-am apropiat de fereastră ca să-mi desfăt ochii contemplând panorama Pragăi, acoperișurile de olane roșii, atât de pitorești, care se înșirau la poalele Hradșinului, care, în bătaia soarelui, sclipea în toată splendoarea sa, acest Castel al regilor cehi a cărui priveliște avea darul să-mi stârnească lacrimi în ochi, făcând să-mi dispară cu desăvârșire din memorie amintirea Hotelului Tichota.”
(L-am servit pe regele Angliei, traducere de Jean Grosu)

Cât despre Nymburk, în mica localitate de pe râul Elba se află un ansamblu statuar dedicat lui Hrabal, reprezentându-l pe autor așezat pe o bancă, în brațe cu o pisică. Mama și tatăl său vitreg s-au mutat în Nymburk în 1919, iar cinci ani mai târziu a venit să locuiască cu ei unchiul Pepin, o figură aparte care l-a marcat pe micul Hrabal – poveștile absurde ale unchiului se regăsesc atât în trilogia autobiografică, cât și în romane. În timpul războiului a lucrat la căile ferate din Kostomlaty, în apropiere de Nymburk – o experiență care a inspirat binecunoscutul roman Trenuri cu prioritate. 

©theparisreview.org

Patrick Modiano – Paris

Autorul francez, care în 2014 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat peste 40 de lucrări de autoficțiune, în care amănuntele biografice se împletesc cu ficțiunea istorică. Patrick Modiano scrie constant despre străzile și oamenii din Paris, în a cărui suburbie de vest, Boulogne-Billancourt, s-a născut în 1945. „Cu toții suntem influențați de locul și de timpul în care am venit pe lume”, e de părere Modiano, care revizitează obsesiv trecutul în cele mai mici detalii, în încercarea de a înțelege identitatea colectivă și individuală, memoria, pierderea, devotamentul. 

„Am crezut întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Şi asta într-un mod imperceptibil, fără să-ţi stârnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră”, scrie Modiano în micro-romanul În cafeneaua tinereţii pierdute și, într-adevăr, pentru cei care gustă atmosfera melancolică a poveștilor sale, spațiile în care se mișcă naratorul trezesc dorința de a-i călca pe urme. 
 

„Pe fotografie apare indicaţia: Colette. 12, cartierul Danube. Când ziua ţine până seara la zece, în perioada verii, şi de îndată ce sunetul traficului se stinge, mi se pare că ar fi suficient să mă întorc în cartierele îndepărtate pentru a-i regăsi pe cei pe care i-am pierdut şi care au rămas acolo: în cartierul Danube, fundătura Peupliers, sau strada Bois-des-Caures.” (Câinele fantomă, traducere de Iulian Curuia)
 

©​Gilles Schlesser 

Modiano impregnează clădirile și străzile pariziene cu spiritul ficțiunii sale, iar cărțile lui sunt pline de adrese și nume de locuri care pot fi văzute aievea la o plimbare prin Paris, avându-l drept ghid pe autor. Cartierul Pigalle, malurile Senei, străzi întunecoase și înguste din Arondismentul XVIII, cafeneaua L’Hortensia, Cartierul Latin, Parcul Monceau, Jardin d’Acclimatation – sunt doar câteva din reperele menționate sau vizitate de naratorii scurtelor romane. Nu e de mirare că s-au scris și cărți despre Parisul lui Modiano, „un oraș interior, deopotrivă precis și neclar”, cum îl numește Gilles Schlesser în volumul Paris dans les pas de Patrick Modiano.  

„Pentru mine, toamna n-a fost niciodată un anotimp trist. Frunzele moarte şi zilele tot mai scurte nu mi-au evocat nicicând un sfârşit oarecare, ci, mai curând, o aşteptare a viitorului. În serile de octombrie, la ora când se lasă noaptea, Parisul întreţine o atmosferă electrizantă. Chiar şi când plouă.
(...) Uneori, ne amintim diverse episoade ale vieţii noastre şi avem nevoie de probe ca să fim într-adevăr siguri că n-am visat. Strada Chalgrin, numărul 14. „Editura comercială a Franţei.“ Acolo trebuie să fi fost. Astăzi nu mai am curajul să mă duc acolo ca să recunosc clădirea.”
(În cafeneaua tinereţii pierdute, traducere de Constantin Abăluță)

©​Getty Images: Ron Bull/Toronto Star

Margaret Atwood – Toronto

Lăsând la o parte romanele distopice și de ficțiune speculativă, în care autoarea canadiană creează lumi imaginare și înfricoșătoare, proza realistă a lui Atwood este plasată adeseori în Toronto, capitala provinciei Ontario, unde scriitoarea a urmat liceul și ulterior a publicat primele poeme și articole în revista literară a Colegiului Victoria. De altfel, încă de la 16 ani și-a dat seama că vrea să își câștige existența din scris. În 1980 s-a stabilit în oraș cu partenerul ei, scriitorul Graeme Gibson, iar casa lor se află undeva pe Admiral Road, o zonă rezidențială cu clădiri elegante, de patrimoniu. 

Toronto este descris cu acuratețe în romane ca Asasinul orb, Ochi de pisică și Mireasa hoțomană. Atwood a declarat la un moment dat că „Locurile din cărțile mele sunt adesea reale. Oamenii și experiențele sunt imaginare.” Toronto, „un munte artificial de sticlă și beton care se înalţă din şesul de lângă lac, numai cristale și fleșe și uriaşe lespezi strălucitoare și obeliscuri cu muchii ascuţite, plutind într-o ceaţă de smog portocaliu-maro”, cum este văzut în Asasinul orb prin ochii lui Iris*, are parte de o descriere și mai vie făcută de Elaine, pictorița din Ochi de pisică**: 

„Fapt este că urăsc acest oraş. Îl urăsc de atâta vreme, că nu‑mi amintesc prea bine dacă odinioară nutream alte sentimente pentru el. 

Cândva era la modă să zici că e un loc plictisitor. Premiul întâi: o săptămână la Toronto; premiul doi: două săptămâni la Toronto, Toronto cel Frumos, Toronto cel Albastru, unde nu poţi face rost de vin duminica. Toţi cei care au locuit aici foloseau epitetele: provincial, înfumurat, plictisitor. Exprimându‑te astfel, recunoşteai existenţa acestor trăsături, dar te delimitai de ele. 

Acum, lumea aşteaptă să remarci că s‑a schimbat radical. Expresia folosită azi în reviste este oraş de clasă mondială, mai mult decât o exagerare. Toate restaurantele cu specific naţional, teatrul, buticurile. Se presupune că e un New York minus munţi de gunoaie şi tâlhării. Locuitorii din Toronto obişnuiau să se ducă la Buffalo în weekend, bărbaţii ca să vadă show‑uri cu puicuţe faine şi pe urmă să bea bere, iar femeile la cumpărături; se întorceau plini de ei şi ameţiţi, purtând mai multe straturi de îmbrăcăminte pe care s‑o treacă prin vamă clandestin. Acum, în weekend, circulaţia deasă se scurge în direcţia opusă. 

Eu n‑am crezut în nici o versiune, că ar fi plicticos, că ar fi de clasă mondială. Pentru mine, Toronto n‑a fost niciodată plictisitor. «Plictisitor»​ nu‑i atributul cu care să descrii atâta mizerie şi încântare. 

Dar nici nu pot să cred că s‑a schimbat. Ieri, venind cu taxiul de la aeroport, trecând pe lângă fabricile şi depozitele plate şi ordonate, care au fost cândva ferme plate şi ordonate, kilometru după kilometru de prudenţă şi stil utilitar, apoi prin centrul cu strălucirea lui, pavajele şi tendele lui europeneşti, am văzut că mai e încă acelaşi oraş. Dincolo de podoabe şi de ostentaţie, se vede urbea veche, stradă după stradă cu case din cărămidă roşie groasă, cu coloanele verandelor din faţă ca picioruşele de un alb murdar ale ciupercilor şi cu geamurile pândind calculat. Răuvoitoare, resentimentare, vindicative, implacabile. 

În visurile care se petrec în acest oraş, mă rătăcesc întotdeauna.“

_______________________
*Asasinul orb, traducere de Lidia Grădinaru
**Ochi de pisică, traducere de Virgil Stanciu
 

©Winfried Georg

W.G. Sebald – un călător prin Europa

Despre felul în care spațiul și timpul sunt înfățișate în cărțile lui W.G. Sebald – autor de origine germană născut în 1944 și dispărut prematur în 2001, într-un accident de mașină – se pot scrie articole întregi, pentru că reprezintă în sine un subiect fascinant. E ceea ce imprimă cărților sale o atmosferă puternică, adeseori melancolică, dar și un je ne sais quoi care poate fi experimentat doar călătorind alături de narator prin Marea Britanie, Franța sau Germania, pe urmele unor personaje și întâmplări legate de Holocaust și de al Doilea Război Mondial. 

Într-unul din studii, realizat de Christopher C. Gregory-Guider, se arată că topografia din romanele lui Sebald poartă patina exilului, iar noțiunea de „loc” este una fluidă, neancorată, adeseori o suprapunere de geografii disparate traversate de narator și de subiecții despre care scrie. De pildă, călătoria lui Austerlitz cu Kindertransport se proiectează asupra peisajului din Ţara Galilor și a gărilor din Europa. 

„Gara Liverpool Street, al cărei corp principal se găseşte la cinci sau şase metri sub nivelul străzii, a fost cum se ştie – înainte de a fi reconstruită şi modernizată pe la sfârşitul anilor optzeci – unul dintre locurile cele mai sumbre şi sinistre din Londra, un soi de anticameră a infernului, cum s-a spus de mai multe ori. Chiar şi în zilele cu soare, lumina care traversa cupola de sticlă era gri şi difuză, iar lămpile abia dacă reuşeau s-o mai întărească; (...)  Ştiam că, pe locul unde fusese construită gara, pe vremuri se întindeau până la zidurile oraşului nişte câmpii mlăştinoase care, în iernile reci ale aşa-numitei mici perioade glaciare, erau îngheţate luni întregi şi unde londonezii, precum locuitorii din Anvers pe râul Schelde, patinau pe nişte pinteni de os prinşi de tălpi, uneori până la miezul nopţii, la lumina butucilor care ardeau din loc în loc în cădiţe de fier.”
(Austerlitz, traducere de Irina Nisipeanu)
 

Însuși autorul este un emigrant, un călător pe urmele memoriei și al istoriei, având o relație ambivalentă cu Germania, țara natală care i-a provocat numeroase neliniști și conflicte interioare ce stau, de altfel, la baza ficțiunii sale. Din 1966 a ales să trăiască în Marea Britanie, părăsind Alpii pentru câmpiile din Norfolk, unde a lucrat ca profesor de literatură europeană la University of East Anglia din Norwich. 

Asemenea lui Patrick Modiano, și W.G. Sebald explorează în cărțile sale amintirea, trecutul, distrugerea, pierderea, responsabilitatea individuală și identitatea, însă o face într-un mod personal și într-o formă originală, care sfidează genurile literare. Romanele sale sunt un melanj de ficțiune istorică și fapte reale, însemnări de călătorie și memorii, însoțite de fotografii alb-negru care adâncesc impresia de jurnal, de lucrare documentară. Prin text și imagini, Sebald reușește să redea extrem de elocvent atmosfera locurilor căzute în paragină – orașe pustii, spații părăsite, clădiri distruse, în ruină. 

„Nicio persoană de bun-simţ nu poate afirma că-i place o clădire enormă cum este cea a Palatului de Justiţie din Bruxelles, ridicat pe vechea Colină a Spânzuraţilor. În cel mai bun caz am privi respectiva persoană cu surprindere, iar surprinderea e de fapt forma premergătoare a groazei; ştim desigur, în sinea noastră, că aceste clădiri supradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiind concepute încă de la început în perspectiva existenţei lor viitoare sub formă de ruine.”
(Austerlitz, traducere de Irina Nisipeanu)

„Inaccesibil de asemenea era și Grand Hôtel des Roches Noires, un enorm palat din cărămidă aparentă, unde pe la începutul secolului al XIX‑lea multimilionarii americani, înalta aristocrație engleză, regii francezi ai Bursei și marii industriași germani își prezentau reciproc omagiile. După cum am reușit să aflu, Roches Noires și‑a încetat activitatea prin anii cincizeci sau șaizeci, fiind apoi împărțit în apartamente din care, la drept vorbind, doar cele ce dădeau spre mare au putut fi vândute fără prea mari dificultăți. Azi, hotelul cândva cel mai luxos de pe întreaga coastă normandă nu mai este decât o monumentală monstruozitate, scufundată de‑acum pe jumătate în nisip. Majoritatea apartamentelor sunt de mult părăsite, iar proprietarii lor au decedat. Doar câteva doamne indestructibile continuă să vină aici în fiecare vară și bântuie fantomatic prin clădirea uriașă.”
(Emigranții, traducere de Alexandru Al. Șahighian) 

După părerea scriitoarei AS Byatt, naratorul lui Sebald „călătorește în mari spirale pentru a nu se întoarce acasă, pentru a se îndepărta de origini.” „Am impresia că locurile au un fel de memorie, pentru că trezesc amintiri în cei care le privesc”, consideră Sebald, adăugând că spațiilor le-au fost mereu atașate conotații pozitive sau negative în funcție de ceea ce s-a petrecut acolo. Locurile nu pot fi separate de timp, iar „aici” și „acolo” devin noțiuni iluzorii și instabile.

„Chiar şi timpul însuşi devine bătrân. Piramidele, arcurile de triumf şi obeliscurile sunt coloane făcute din gheaţa care se topeşte. (...) Cele mai măreţe seminţii abia dacă au întrecut durata de viaţă a trei stejari.” (Inelele lui Saturn, traducere de Vasile V. Poenaru)