„În cazul traducerilor, mă iau foarte în serios şi sunt destul de selectivă: m-am oprit numai la titluri non-fiction până acum, în special lucrări de sociologie. Pierre Bourdieu era normal să figureze pe lista mea pentru că este autorul pe care îl studiez intensiv de ani buni, aşa că am sfârşit, previzibil, prin a-l publica şi a-l şi traduce. Nu vedeţi nimic de Daniel Arasse este un caz special fiindcă exerciţiile de stil ale acestui excelent teoretician şi istoric al artei m-au sedus iremediabil şi, din momentul în care am citit-o, mi-am dorit, cu un egoism total, să fiu eu persoana care o va traduce în română. În cele din urmă, a ajuns cartea care îmi este cea mai dragă şi de care sunt chiar mândră" declara traducătoarea (și editoarea) Laura Albulescu pentru Semne Bune.

La zece ani de la prima ediție a cărții vă invităm să redescoperiți această minunată declarație de dragoste pe care, cu umor și subtilitate, unul dintre cei mai cei mai străluciți specialiști în arta Renașterii și a Barocului o face picturii:

***

Prevăd deja ce o să spuneţi: iar o să ziceţi că exagerez, că mă amuză, dar că suprainterpretez. Mă amuză, nu pot să mă plâng, dar, dacă e să vorbim despre suprainterpretare, dumneavoastră sunteţi cel care exagerează. E adevărat, văd o grămadă de lucruri în acest melc; dar, până la urmă, dacă pictorul l-a pictat aşa este tocmai pentru a-l vedea şi a ne întreba ce Dumnezeu caută acolo. Credeţi că e o treabă normală? În somptuosul palat al Fecioarei Maria, în momentul (o, atât de sacru!) al Buneivestiri, un ditamai melc care defilează, cu ochii scoşi din cap, între Arhanghel şi Fecioară – chiar nu aveţi nici o obiecţie de făcut? Şi chiar în prim-plan! Încă puţin, şi s-ar vedea şi dâra balei pe care o lasă în urma lui! În palatul Mariei, Fecioara preacurată, atât de imaculată, atât de pură, acest bălos face mai degrabă mizerie şi, în plus, este oricum, numai discret nu. Departe de a-l ascunde, pictorul ni l-a pus sub ochi, imposibil de ratat. În final, nu o să-l mai vedem decât pe el, nu o să ne mai gândim decât la el şi la întrebarea: ce caută melcul acolo?

***

Când a văzut Adoraţia Magilor de Bruegel, la National Gallery din Londra, a recunoscut din prima ce ştia deja. Ca întotdeauna. Povestea începea chiar să devină obositoare. Nu i se mai întâmpla să fie surprins. Atât privise, atât învăţase să recunoască, să claseze, să situeze, încât făcea toată treaba asta foarte rapid, fără plăcere, ca un soi de verificare narcisică a propriei erudiţii. Fiecare pictor la locul lui şi câte un loc pentru fiecare pictor. Erudiţia unui paznic de cimitir. Prin urmare, a regăsit din prima stilul carnavalesc, mai mult sau mai puţin rabelaisian, specific acestui Pictor al ţăranilor. „Pieter Pişicherul“, cum îl supranumise Van Mander la începutul secolului al XVII-lea. Totuşi, de această dată, aflat în faţa tabloului, i s-a părut că Bruegel frapează puternic.