„Nefericire împăcată” - capodopera lui Peter Handke
„Am devenit scriitor datorită poveștilor pe care obișnuia să mi le spună mama”, mărturisește Peter Handke, laureatul Premiului Nobel, născut în 1942 într-un oraș sărac de provincie din sudul Austriei, din relația mamei sale cu un bărbat căsătorit și care și-a trăit copilăria în compania unui tată vitreg abuziv. Singura alinare și bucurie erau poveștile mamei despre satul ei natal.
În discursul din 7 decembrie 2019, la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, Handke amintește din nou de figura maternă și de rolul covârșitor pe care scurtele ei narațiuni, pe care le numește „povești unice”, l-au avut în devenirea lui ca scriitor. Handke mai mărturisește că de fiecare dată a avut sentimentul că doar lui îi erau spuse aceste povești, deși, mai mult ca sigur, trebuie să fi fost prin preajmă și frații lui.
Scrisoarea de motivație a Academiei Suedeze menționează printre motivele pentru care i-a fost acordat premiul și faptul că scriitorul austriac Peter Handke este autorul unei „opere influente care, cu ingeniozitate lingvistică, explorează periferia și specificul experienței umane”.
Aceste trăsături se regăsesc din plin în Nefericire împăcată (traducere din limba germană de Alexandru Al. Șahigian), considerat de critica literară capodopera lui Handke, publicat pentru prima dată în decembrie 1972, la numai un an după sinuciderea mamei sale, la vârsta de cincizeci și unu de ani. Romanul pornește de la acest incident și într-un mod succint, concentrat și exhaustiv, face portretul mamei sale, în încercarea de a identifica acele momente care ar putea face din sinuciderea ei un caz.
„Periferia” din operta lui Handke este reprezentată de Carintia rurală, aflată la granița dintre Austria și fosta Iugoslavie, locul în care scriitorul și mama sa, Maria, au trăit fiind parte a minorității slovene. „Specificul experienței umane” este acela al unei femei împinse la sinucidere de sărăcie și patriarhat, iar „ingeniozitatea lingvistică” este susținută de scriitori importanți ca Ove Knausgård, care a catalogat acest roman drept una dintre „cele mai importante cărți în limba germană ale literaturii contemporane”, sau W.G. Sebald în a cărui bibliotecă se regăsesc nouăsprezece titluri semnate de Peter Handke, al treilea autor ca importanță după Goethe și Thomas Bernhard.
.jpg)
Mama scriitorului s-a născut în 1920 în condiții de sărăcie cruntă, identice cu cele dinaintea abolirii șerbiei (în gospodării exista un singur recipient, care era folosit alternativ ca oală de noapte sau pentru frământarea pâinii). I s-a permis să urmeze doar cursurile școlii elementare, pentru că, în general, fiicele nu meritau nimic mai mult, iar „la iarmaroc, ghicitoarele doar flăcăilor le citeau cu tot seriosul viitorul în palmă; pentru femei, viitorul ăsta oricum nu era decât o glumă proastă.”
După școală fuge la oraș pentru a se afirma, însă eșuează lamentabil. Se angajează ca menajeră, descoperă rapid plăcerile urbane care sunt descrise în termeni de jurnal adolescentin: „pantofi cu toc, cercei... stoluri de ADMIRATORI, ținute la DISTANȚĂ!”, dar rămâne curând însărcinată și este nevoită să se căsătorească cu un soldat alcoolic pe care nu-l iubește. Mai târziu, Handke își asumă vinovăția fiului ilegitim care, prin simpla sa aparițe, își condamnă mama la o existență austeră, lipsită de bucurie, dominată de violență domestică și avorturi.
Handke povestește direct și frust, evită retorica accentuată pentru a evita să dea un aer romantic întregii povești și, în general, critică tradițiile literare în care suferința este „cufundată în propoziții poetice”. Tonul său este obiectiv, în încercarea de a nu fi copleșit de sentimente, dar și din respect pentru viața sumbră a acestei femei.
„Nicio altă posibilitate, totul era stabilit dinainte: mici cochetării, un chicotit, o scurtă stupoare, apoi pentru prima oară pe chip expresia străină, resemnată a femeii care‑și cam trăise traiul și‑și mâncase mălaiul, primii copii, nițică zăbavă pe lângă ceilalți după trebăluiala din bucătărie, spusele lor ignorate din capul locului, ea însăși tot mai indiferentă la spusele celorlalți, solilocuri, mai târziu, ținându‑se tot mai greu pe picioare, varice, doar un murmur prin somn, cancer ovarian, și‑odată cu moartea, iată că și ursita s‑a‑mplinit în sfârșit. Așa se numeau, de altfel, și momentele unui joc de copii pe care fetele din regiune îl jucau deseori: istovită/secătuită/bolnavă/grav bolnavă/moartă.”
Așa arată viața mamei lui Peter Handke, de la început și până la sfârșit. Tot așa arată și viața mult prea multor femei, iar acest roman scurt este un demers ambițios de expunere a acestei nefericiri colective frecvente. Mama lui Handke nu este un caz special, dar asta o face cu atât mai importantă: apartenența la mulțimea de femei considerate pentru mult timp prea banale pentru literatură, și cărora scrisul lui Handke le dă o voce.
Trei cărți pe care îți recomandăm să le citești în continuare:
Prietenul, Sigrid Nunez, traducere din limba engleză de Iulia Gorzo, Colecția musai, Editura ART. O carte despre depresie, sinucidere și pierderea unui prieten drag, dar și despre o relație de prietenie cum citești doar în povești.
Austerlitz, W.G. Sebald, traducere din limba germană de Irina Nisipeanu, Colecția Desenul din covor, Editura ART. Povestea unui evreu din Prag, adoptat de familia unui pastor calvinist din Ţara Galilor pentru a fi ocolit persecuțiile antisemite, nevoit la maturitate să-și recompună propria istorie, pentru a afla cine este.
Trieste, Daša Drndić, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu, Colecția Desenul din covor, Editura ART. O privire după șaizeci de ani asupra atrocităților naziste comise asupra evreilor italieni chiar sub privirile naive ale cetățenilor. Sub pretextul unei mame care caută să dea de urma fiul răpit de lângă ea în urmă cu șase decenii, autoarea documentează foarte bine din punct de vedere istoric fascismul anilor 1920 și ocupația nazistă a Italiei.
Surse:
https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2019/handke/lecture/
https://www.ft.com/content/241921d6-1515-11ea-b869-0971bffac109
