Lucia Berlin scrie acasă (Partea 2)

Corespondența dintre Berlin și Dorn a continuat timp de câteva decenii. La mijlocul anilor 1970, Dorn a recomandat-o membrilor fondatori ai Zephyrus Image, care i-au publicat prima broșură, în 1977. Berlin avea 41 de ani și își petrecuse ultimii cincisprezece zbătându-se să termine povestiri în timp ce muncea, bea și își creștea singură cei patru fii. Mai târziu a spus că, în acea perioadă, „scrisul i se părea o îngăduință prea mare de sine”, dar faptul că și-a văzut lucrările publicate i-a redat încrederea. Povestirea apărută în această broșură – numită A Manual for Cleaning Ladies și mai târziu redenumită A Manual for Cleaning Women – a fost inspirată de experiența Luciei Berlin ca menajeră în Oakland și Berkeley, la mijlocul anilor 1970. Asemenea naratoarei sale, Berlin ar fi putut să găsească „spermă și gem de afine” pe așternuturile unuia dintre angajatori. Asemenea naratoarei sale, Berlin ar fi putut să adauge „câteva monede de un cent, uneori una de zece cenți” în „micile scrumiere de porțelan” din casele în care făcea curățenie, pentru a sublinia o idee.

Însă autoficțiunea nu este totuna cu autobiografia, iar povestirile Luciei Berlin nu sunt relatări directe ale vieții sale. August Kleinzahler, un alt prieten apropiat, m-a avertizat că Lucia nu este un povestitor de încredere al experiențelor sale. Chiar și Berlin a recunoscut că a scris versiuni total diferite ale unei singure realități. Stele și sfinți este una dintre variantele prin care abordează experiența de la școala catolică: naratoarea este pe nedrept „exmatriculată de la școala Sf. Iosif pentru că a lovit o călugăriță”, deși insistă că este nevinovată. Pe de altă parte, în Dr H.A. Moynihan, protagonista spune: „am lovit-o pe sora Cecilia într-o zi călduroasă cum sunt în Texas și m-au exmatriculat”. Rămânem cu nedumerirea dacă Berlin chiar a lovit o profesoară la școala din El Paso.

Câțiva dintre prietenii Luciei mi-au vorbit despre pasiunea ei pentru jazz, în special pre-bop și bebop. În același mod cum improvizația de jazz reutilizează și transformă temele muzicale pe care se bazează, povestirile lui Berlin prelucrează și transformă experiențele sale. Piesa ei favorită era „Polka Dots and Moonbeams” a lui Lester Young, care este menționată în Punct de vedere. Young menține o tonalitate dulce-amară în timpul acelui solo, iar povestirea lui Berlin captează aceeași stare. „Geamul e aburit”, spune naratoarea, în timp ce ascultă piesa lui Young la radioul unei mașini. „Scriu un cuvânt pe geamul aburit”, adaugă ea, fără să ne spună care este acesta. Asemenea lui Berlin, Young a fost dependent de alcool. Spre deosebire de ea, a murit din cauza asta – în 1959, în Manhattan, cu câteva luni înainte ca Berlin să se mute acolo.

Oakland, California, 1975 (Jeff Berlin © 2018 Literary Estate of Lucia Berlin LP)

Faptul că și-a făcut o casă în ficțiunea ei a ajutat-o în cele din urmă pe Berlin să învingă în lupta cu alcoolismul. Când s-a apucat de băut era o mamă singură cu patru copii: „mă simțeam complet pierdută”, a explicat ea. Ascundea sticle de Jim Beam în spatele mașinii de spălat și se trezea periodic în secțiile de dezintoxicare. Dar, prin intermediul povestirilor pe care le-a scris, și-a făcut relații, care au devenit prieteni, care s-au transformat într-o rețea de sprijin. Dorn i-a oferit lui Berlin postul de profesor la CU Boulder, unde a găsit „o comunitate de semeni” de felul cărora „nu mai avusese parte până atunci”, după cum spune un alt prieten apropiat, Stephen Emerson. În Boulder, comunitatea literară din jurul ei a ajutat-o pe Berlin să stea departe de alcool și a încurajat-o să scrie.

Povestirile Luciei Berlin au avut relativ puțini cititori până la un deceniu după moartea ei. Berlin a devenit cunoscută abia când Farrar, Straus & Giroux a publicat în 2015 colecția postumă Manual pentru femei de serviciu. În doar câteva săptămâni de la apariție, volumul a ajuns pe lista New York Times a celor mai bine vândute cărți, iar casele literale ale Luciei Berlin au întâmpinat un public mondial. Din păcate, ea nu mai era în viață pentru a se bucura de succesul cărții.

De ce a durat atât de mult ca povestirile ei să iasă la lumină? Stephen Emerson sugerează un posibil motiv: pentru că Lucia Berlin a publicat exclusiv la edituri mici. Berlin avusese mai demult o experiență negativă cu lumea editorială mainstream – în 1960 i-a scris lui Dorn că semnase un contract cu Little, Brown pentru un prim roman, dar deplângea aspectul comercial al afacerii. I-a spus lui Dorn că o rănea faptul de a vinde ceva ce nu scrisese încă, iar editorii nu citiseră. „Nicio altă chestie nu m-a afectat atât de tare, pe plan moral”, scria ea. Berlin a abandonat romanul și contractul cu Little, Brown. A vândut doar proză scurtă pentru tot restul carierei sale și nu a mai trimis niciodată lucrări unei edituri mari.

Albuquerque, 1962 (Buddy Berlin © 2018 Literary Estate of Lucia Berlin LP)

O altă explicație pentru îndelungata obscuritate a Luciei Berlin ar putea fi aceea că scriitura ei a fost prost catalogată și, prin urmare, înțeleasă greșit; pentru multă vreme, a fost pusă laolaltă cu autori printre care, în mod ironic, nu s-ar fi simțit în elementul ei. Indirect, Granta a fost de vină pentru situația asta. În 1983, Bill Buford a dedicat ediția de vară a revistei unei mișcări literare pe care o numea „realism murdar” și pe care o definea ca o mișcare nouă a autorilor americani care scriu despre „partea mai puțin vizibilă a vieții contemporane”. L-a menționat pe Raymond Carver ca autor reprezentativ. Berlin nu a fost inclusă în acel număr, dar, de atunci încolo, criticii au pus-o în aceeași categorie cu „realiștii murdari” – chiar dacă Berlin începuse să scrie cu câteva decenii mai devreme, cam pe vremea când Buford abia învăța să meargă. Deși Berlin admira scrierile lui Carver, stăruia asupra faptului că „am scris ca el înainte să-l citesc”; iar în 1990, când a fost întrebată care este asocierea ei cu „noul minimalism”, în care realismul murdar este o subcategorie, ea a răspuns: „Niciuna”.

Privite din exterior, povestirile Luciei Berlin au multe în comun cu cele care aparțin realismului murdar, atât în privința subiectelor (sărăcie, alcoolism, autobuze orășenești), cât și a stilului (realism, minimalism, umor negru). Robert Rebein scrie că realismul murdar este despre „descinderea în cele mai întunecate gropi ale societății”, pe când lucrările Luciei Berlin avansează în direcția opusă. Ficțiunea în care și-a făcut un cămin nu coboară în noroiul sau în bezna alienării citadine – ci se ridică din acel noroi. Berlin a scris în căutarea unui sentiment al aparținerii, iar ficțiunea ei este o întoarcere acasă.

Citește și prima parte.

Un articol de Nina Ellis

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursă articol: Granta.com

Sursă foto: FSG | Work In Progress

Manual pentru femei de serviciu, Lucia Berlin

• Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu
• Introducere şi ediţie alcătuită de Stephen Emerson
• Cuvânt-înainte de Lydia Davis
• musai, 2018