Contradicțiile și armoniile culturii japoneze: Crizantema și sabia ● Elogiu umbrei

„De ce atâtea sinucideri inutile?”

„Cum de lordul Toranaga nu clintește nici la moartea celui mai bun prieten și nici, inuman, la moartea propriului fiu?”

„De ce Buntaro nu se răzbună pe străinul care i-a pângărit căsnicia?”

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care-mi tot răsar în minte de când mă uit la miniseria Shōgun, adaptare după romanul omonim al lui James Clavell. Nu puteam pricepe mai nimic din comportamentele personajelor, din deciziile lor și din felul senin cu care privesc moartea și sunt gata să-și dea sau să-și ia propria viață. Asta în mare parte pentru că aplicam codurile de descifrare occidentale unei culturi care, cel puțin în secolul al XVII-lea, când se petrece acțiunea, nu avea nici în clin, nici în mânecă cu felul nostru de a gândi și acționa. Însă multe dintre aceste nedumeriri mi s-au limpezit când am citit cartea lui Ruth Benedict, Crizantema și sabia. Tipare ale culturii japoneze, tradusă și prefațată de Magdalena Ciubăncan și publicată în colecția Meridiane a Editurii ART.

Ruth Benedict (1887-1948) a fost o antropoloagă și folcloristă americană, originară din New York, președinta Asociației Americane de Antropologie și membră importantă a Societății Americane de Folclor. Ea a mutat perspectiva unidirecțională care caracteriza aceste domenii către o privire amplă a culturilor și civilizațiilor, care îmbina, pe lângă trăsăturile sau comportamentele imediat vizibile, interconectările cu arta, limbajul și personalitatea celor dintr-o comunitate sau alta. În 1923 obține un doctorat în antropologie, iar în 1931 devine prima femeie angajată pe un post de profesor la Universitatea Columbia. 

Datorită capacității demonstrate de a înțelege profunzimile culturilor alogene, în 1943 devine consilier științific al Biroului de Informații de Război de pe lângă Guvernul american. Cel mai important proiect al său din această poziție a fost redactarea de rapoarte despre cultura și civilizația japonezilor, la momentul acela cel mai important inamic al Statelor Unite din Al Doilea Război Mondial. Cum îi era imposibil să meargă în Japonia pentru a cerceta la fața locului, Benedict a făcut ceea ce numea „antropologie la distanță”: a cercetat studii publicate anterior despre niponi, a studiat romane, filme, ziare și înregistrări radio, a realizat interviuri cu imigranți japonezi din America. Toate acestea pentru a rezolva misterul „Ce anume face ca Japonia să fie o națiune de japonezi?” și pentru a ajuta armata americană să înțeleagă cum vor gândi și opera dușmanii din insule și în cazul atacurilor și contraatacurilor, și în cazul ocupației.

Rapoartele sale au contribuit decisiv la felul cum Statele Unite au răspuns amenințării japoneze, la cum s-au comportat cu prizonierii de război și la deciziile luate după înfrângerea Japoniei în 1945; una dintre cele mai importante influențe a avut-o asupra președintelui Franklin Roosevelt, pe care l-a convins să accepte menținerea Împăratului japonez în funcție ca parte din oferta de capitulare. În 1946, Ruth Benedict și-a adunat rapoartele și le-a publicat sub forma unei cărți, Crizantema și sabia, care a devenit rapid un reper în studiile asupra civilizației nipone. A fost tradusă în japoneză la numai doi ani de la apariție (ediție care s-a vândut în mai mult de două milioane de exemplare) și continuă să fie un volum esențial în înțelegerea poporului din Țara Soarelui Răsare.

Una dintre concluziile cele mai importante la care Ruth Benedict a ajuns studiind (indirect) Japonia este faptul că aceasta este indubitabil o cultură a contradicțiilor. Iar acest lucru este reflectat încă din titlu: și crizantema, devenită stemă a Japoniei, și sabia, simbol al naturii războinice a poporului japonez, sunt la fel de relevante pentru a o descrie. În cuvintele cercetătoarei: „Japonezii sunt, în cel mai înalt grad, atât agresivi, cât și pașnici, atât militariști, cât și iubitori de frumos, atât insolenți, cât și politicoși, rigizi și adaptabili, supuși și indignați atunci când li se spune ce să facă, loiali și trădători, curajoși și timizi, conservatori și deschiși către nou. Sunt extrem de preocupați de ceea ce vor crede alții despre comportamentul lor și, de asemenea, sunt copleșiți de vinovăție atunci când greșelile lor trec neobservate. Soldații lor sunt disciplinați până în măduva oaselor, dar și rebeli, totodată.”

Una dintre greșelile pe care le-au făcut americanii în confruntarea cu japonezii a fost să plece de la premisa că cei din urmă respectă regulile împământenite de secole în Europa și dincolo de Atlantic. Nimic mai greșit, cum avea să afle armata Statelor Unite și cum demonstrează autoarea în carte. Iar pentru a explica, ea apelează la cele mai profunde viziuni despre viață și convingeri asupra datoriei omului care caracterizează civilizația japoneză; nici felul cum este considerat conflictul în sine nu este la fel cu cel occidental: „Japonia vedea cauza războiului într-o altă lumină. Din perspectiva ei, lumea se confrunta cu anarhia atâta vreme cât fiecare națiune era suverană; era nevoie ca Japonia să lupte pentru stabilirea unei ierarhii – în care ea reprezenta vârful, desigur, fiind singura națiune cu adevărat ierarhică de sus până jos și care înțelegea necesitatea ca fiecare să-și «ocupe locul cuvenit».”

Ideea „locului cuvenit” este o constantă a culturii japoneze, datând din zorii perioadei medievale și funcționând și în prezent. Ea se manifestă de la relațiile interumane la perspectiva pe care Japonia o avea asupra poziției sale în geopolitică. Pentru a discuta cum s-a conturat și cum se manifestă acest principiu, Ruth Benedict realizează și o incursiune în istoria Japoniei, de la feudalismul secolelor XVI-XVIII până la momentul Restaurației de la mijlocul secolului al XIX, când țara intră în perioada ei modernă. Aflăm astfel despre secolele dominate de shogun, căpetenia militară care conducea de fapt statul, despre fiefurile semisuverane din subordinea daimyoului și, alături de altele, despre castele în care era împărțită societatea niponă; din 1868, Japonia intră în Era Meiji, când puterea shogunului este diminuată și Împăratul, până atunci o figură mai degrabă simbolică, este așezat în vârful ierarhiei sociale, perioadă căreia Benedict îi acordă o mare atenție. De asemenea, sunt dese comparațiile, subliniind locurile comune și diferențele capitale, cu alte state vecine, cu precădere China, de la care Japonia a preluat numeroase modele materiale și imateriale, dar de care s-a și distanțat în puncte esențiale. 

Pentru a pătrunde misterul comportamentului soldaților japonezi activi sau al celor capturați, cercetătoarea aduce în discuție principiile ordonatoare ale culturii nipone, se raportează la război „ca la o problemă nu militară, ci culturală”. Pe de o parte, japonezii credeau în superioritatea spiritului asupra materialului; de aceea, în ciuda inferiorității numerice și tehnice, încrederea lor în victorie și sacrificiul fără rest erau de la sine înțelese: „Piloții sinucigași care își prăbușeau avioanele pipernicite asupra navelor noastre de război constituiau o nesfârșită mărturie vie pentru superioritatea spiritualului în fața materialului. I-au numit Corpul Kamikaze, deoarece kamikaze era vântul divin care salvase Japonia în invazia lui Ginghis Han din secolul al XIII-lea, risipindu-i și răsturnându-i vasele.” În plus, onoarea și frica de a se face de rușine îi determinau la acte care inamicilor li se păreau cel puțin ciudate: „În cazul în care nava era torpilată și primeau ordinul de a o abandona, marinarii japonezi au fost avertizați să folosească bărcile de salvare în maniera cea mai ordonată cu putință, altfel «lumea va râde de voi. Americanii vă vor filma și vă vor arăta la New York». Pentru japonezi conta foarte mult felul în care se prezentau în fața lumii, și acesta fiind un aspect adânc înrădăcinat în cultura japoneză.” Pe de altă parte, dacă totuși cădeau prizonieri, comportamentul lor era șocant: „Spre deosebire de soldații occidentali, aceștia nu fuseseră instruiți ce anume să spună și ce să tăinuiască în cazul în care aveau să fie capturați, răspunzând surprinzător de liber la toate întrebările.” Deveneau, cum spune Benedict mai departe, „prizonieri model”. Pentru că nu aveau conceptul prizonieratului – soldatul trebuia să lupte până la capăt, să moară încercând să-și doboare adversarul sau, dacă nu poate, „să se sinucidă cu ultima grenadă” –, nici nu au respectat convențiile occidentale cu privire la prizonieri; o ilustrare extrem de dură a acestei realități este filmul Unbroken, regizat și produs de Angelina Jolie în 2014.

Comportamentul soldaților japonezi era, desigur, doar urmarea educației pe care poporul nipon o primea de secole. Fiecare om își știa locul în societate, în ierarhia statului și, cel mai important, știa cui se subordonează și pentru cine este responsabil. Ruth Benedict discută despre încrengătura de obligații în care sunt prinși japonezii încă de la naștere. On, Gimi, Giri sunt câteva dintre formele de îndatorire, având la rândul lor subdiviziuni și fiind imposibil de tradus și, uneori, de explicat până la capăt în alte limbi. Subordonați împăratului, părinților, fraților mai mari, soților (în cazul femeilor), profesorilor, rudelor îndepărtate, angajatorilor sau celor care le fac un bine, japonezii respectă cu sfințenie și locul cuvenit, și plata datoriilor avute față de toți aceștia. Chiar dacă prețul plătit este propria fericire, bunăstare sau chiar viață. Onoarea, frica de a nu greși superiorului și de a nu se face de râs în ochii celorlalți duc uneori la situații care pentru un occidental nu pot părea decât absurde. Iată una dintre poveștile recuperate de Benedict:

„O japoneză modān, aflată acum în America, a găzduit în casa ei din Tōkyō o tânără soție însărcinată pe care soacra o forțase să-și părăsească soțul plin de mâhnire. Avea inima zdrobită de durere, dar nu-și învinovățea soțul. Treptat, a început să se preocupe mai mult de copilul pe care avea să-l nască, dar când acesta a venit pe lume, fosta soacră a apărut însoțită de fiul tăcut și supus pentru a-i cere bebelușul. Acesta aparținea, firește, familiei soțului, iar soacra l-a luat. S-a descotorosit îndată de el, dându-l unui centru de plasament.”

Prezentând toate acestea, Ruth Benedict face dese trimiteri la felul de a fi și acționa al americanilor și al europenilor; chiar dacă contextul este cel al mijlocul secolului al XX-lea, multe dintre principiile funcționale atunci sunt încă prezente în societatea și cultura japoneză, cartea fiind o introducere extrem de utilă în misterele Japoniei.
 

Dacă doriți să aprofundați studierea culturii japoneze, vă recomand și minunatul eseu Elogiu umbrei al scriitorului japonez Jun'ichirō Tanizaki, contemporan cu Ruth Benedict. Tradus tot de Magdalena Ciubăncan, este disponibil în aceeași colecție Meridiane a Editurii ART, beneficiind de un studiu introductiv semnat de traducătoare, de însemnările filozofului britanic A.C. Grayling și de postfața profesorului Thomas J. Harper. Publicat în 1933, eseul este o meditație asupra esteticii japoneze, o pledoarie a umbrei ca definitorie pentru cultura niponă, așezată în antiteză cu nemulțumirile autorului vizavi de schimbările apărute în societate odată cu Restaurația Meiji. În ceea ce politicienii vremii considerau a fi o culme de occidentalizare și o reducere benefică a decalajului față de Europa și America, Tanizaki vede doar o pervertire a valorilor nipone.

Deși inițial a fost cuprins și el de admirația pentru cultura materială și spirituală a Occidentului, odată cu mutarea în partea de vest a Japoniei, o regiune mai aplecată spre valorile tradiționale, Jun'ichirō Tanizaki îmbrățișează perspectiva tihnei și a păstrării vechilor forme. Aici scrie de altfel Elogiu umbrei, în care prezintă elemente-simbol ale civilizației nipone, de la imaginea femeii la arhitectură și teatru, „toate văzute într-o perspectivă unitară al cărei element central este importanța pe care umbrele și întunericul o au în cultura niponă”, cum notează Magdalena Ciubăncan. 

Nedorind să scrie un studiu arid și tehnic, Tanizaki folosește deseori experiența personală pentru a descrie sau a argumenta o idee sau alta. Pentru a accentua importanța difuzului în detrimentul strălucitorului, povestește o experiență medicală: „Odată, când sufeream cumplit din cauza unei căderi nervoase, mi s-a recomandat să merg la un dentist întors de curând din America și care avea ultimul tip de echipament medical; însă toate acestea n-au făcut altceva decât să-mi zbârlească părul pe mine. Am mers până la urmă cu drag la un dentist de modă veche ce-și avea cabinetul într-o casă tradițională japoneză, unul dintre aceia pe care îi găsești în târgurile din provincie.”

Nefiind nici întuneric, nici lumină, umbra definește cultura japoneză, arta și viața oamenilor de zi cu zi. Pe de o parte, contribuie la menținerea unui continuum între om și natură și, pe de alta, ajută la estomparea realităților prea brutale. Când pomenește de toaletele tradiționale ca fiind cele mai desăvârșite piese arhitecturale, Tanizaki recomandă: „e cu siguranță mai potrivit ca un asemenea loc să fie învăluit în semiobscuritate, iar granița dintre curat și murdar să fie astfel estompată.”

***

Fie că sunteți familiari cu civilizația niponă și doriți o mai bună înțelegere a conceptelor care le guvernează viața și cultura, fie că abia acum vreți să pătrundeți misterele acestui extraordinar popor, cele două volume publicate de Editura ART se vor dovedi instrumentele perfecte.