Lucia Berlin scrie acasă (Partea 1)

La 21 de ani, Luciei Berlin îi era dor de casă. Era anul 1957 și locuia în Albuquerque, unde primul soț, sculptorul Paul Suttman, o lăsase singură cu un copil mic și însărcinată cu al doilea. În urmă cu doi ani, părinții Luciei o renegaseră pentru că se măritase împotriva voinței lor – îi cumpăraseră un bilet spre Europa pe SS Stavangerfjord, dar Lucia lăsase nava să părăsească portul fără ea, alegând să rămână cu Suttman în Albuquerque. Acum, era blocată acolo. Se simțea complet singură.

Atunci a început Berlin să scrie: „pentru a merge acasă”, după cum a spus câțiva ani mai târziu. Dar unde era casa Luciei? Până să ajungă în Albuquerque, se mutase deja de nenumărate ori. Între 1936, anul nașterii sale, și 2004, anul în care a murit, Lucia Berlin a trăit în Alaska, Idaho, Kentucky, Montana, Texas, Arizona, Chile, New Mexico, New York, Mexic, California și Colorado – în case, apartamente și locuințe mobile și, pentru o scurtă vreme, pe drum, într-o furgonetă Volkswagen. În afara acestei furgonete, Berlin nu a deținut niciodată un cămin. Întotdeauna stătea cu chirie și întotdeauna se muta. 

Mark Berlin, unul din fiii Luciei, apreciază că mama lui se muta, în medie, la fiecare nouă luni. S-a mutat pentru serviciul tatălui ei, care lucra ca inginer minier, și în funcție de locurile de muncă ale soților ei: după Suttman, s-a căsătorit cu doi muzicieni de jazz, unul după altul. S-a mutat pentru a scăpa de traficanții de heroină care-l hărțuiau pe cel de-al treilea soț, Buddy Berlin, la mijlocul anilor 1960. S-a mutat pentru că nu-și putea plăti chiria. Odată, s-a mutat pentru că și-a dat foc la casă, în mod accidental. S-a mutat pentru a găsi de lucru – pe post de femeie de serviciu, secretară, profesoară la liceu și centralistă, printre alte meserii prost plătite, adeseori remunerate cu ora. S-a mutat în Boulder în 1994, pentru a prelua un post de profesor de scriere creativă la Universitatea din Colorado. Apoi, spre sfârșitul vieții, s-a mutat la Marina del Rey pentru a fi aproape de cei patru fii ai ei.

În decursul acestor numeroase mutări, scrisul a fost o constantă pentru Berlin. Primele amintiri ale fiului ei, Jeff Berlin, sunt despre cum „ne dădeam cu tricicletele în jurul mansardei noastre din Greenwich Village, în timp ce mama lovea în mașina ei de scris Olympia”, în 1961. Iar Berlin a continuat să scrie de-a lungul câtorva decenii de mariaje dificile, singurătate, alcoolism, recuperare și probleme medicale recurente, precum scolioza de care a suferit toată viața și care în cele din urmă i-a perforat un plămân. 

Cu toate că nu era ancorată într-un loc, Berlin și-a făcut un cămin în povestirile sale; a publicat doar proză scurtă, deși începuse două romane (la care mai târziu a renunțat). Vorbea despre povestirile ei ca despre niște spații. „Când scriu o frază, este acolo și nu se schimbă și nu se mișcă, astfel că pentru mine reprezintă un loc”, spunea ea. Câțiva dintre prietenii și foștii studenți ai lui Berlin, care au fost de acord să fie intervievați pentru acest articol, mi-au sugerat că Lucia și-a turnat fundația în povestirile sale, mai degrabă decât în lumea reală. Iar povestirile ei au început să ocupe un spațiu fizic începând cu 1977, când au fost adunate și reunite în cărți – Berlin a fost prolifică în ultimele decenii ale vieții sale, publicând o broșură și șapte colecții de proză scurtă la editurile independente de pe Coasta de Vest. Black Sparrow Press, în mod special, a devenit casa ei literară. Titlurile volumelor apărute la Black Sparrow, de la Homesick la So Long și la Where I Live Now, par să confirme faptul că Lucia își făcuse un cămin în ficțiunea sa.

Prin intermediul scrisului, Berlin nu doar că a creat case literale, ci a reușit să intre într-o comunitate literară unde putea în sfârșit să prindă rădăcini. Mulți dintre cititorii ei i-au devenit prieteni, redactori și editori. Alastair Johnston a citit-o înainte să o întâlnească și a sfârșit prin a-i publica cea de-a patra colecție, Safe & Sound. Johnston mi-a spus că Berlin a cules acea colecție singură, la mașina lui tipografică, și și-a amintit cum potrivea fiecare cuvânt cu o grijă meticuloasă. Pe pagina cu mulțumiri scrie: „Îi sunt adânc recunoscătoare lui Alastair Johnston pentru perspicacitatea sa ca editor, răbdarea sa ca profesor și pentru că mi-a insuflat un respect profund pentru meșteșugul tiparului.” Prietenia dintre Berlin și Johnston a rezistat peste ani.

Povestirile Luciei Berlin sunt remarcabile prin umorul lor negru, proza luminoasă și lipsa îndrăzneață de integritate structurală – dacă volumele sale ar fi case, holurile și-ar schimba direcția pe neașteptate, iar camerele ar fi luminoase și întunecoase în același timp. Dacă ar fi case, ar fi înșelător de simple, dar pline de culori și mirosuri, așa cum sunt povestirile ei – în Mușcături de tigru, naratoarea ne îndeamnă să mirosim deșertul: „Caliche, salvie, sulf de la topitorie, foc de lemne de la cocioabele mexicanilor de pe malul Rio Grande.”

Berlin și-a construit povestirile în jurul propriilor sale experiențe. Dacă ficțiunea îi este cămin, ea este acolo, înăuntru, acasă. Prietena sa, Lydia Davis, scrie că Berlin își povestește „propria viață, preluată aproape neschimbată din realitate”: povestirile ei pot fi privite ca predecesoare ale autoficțiunii și multe dintre protagonistele ei îi poartă numele. Însă la finalul anilor 1950, când Berlin începuse să-și trimită lucrările la reviste, termenul „autoficțiune” încă nu fusese inventat. Editorii nu știau ce să înțeleagă din povestirile ei neobișnuit de personale, cum nu știau nici unii dintre prietenii săi: poetul Robert Creeley i-a respins textele spunând că aparțin unei amatoare, recomandându-i să fie mai degrabă „ca un copac pentru soțul ei”.

Poetul Ed Dorn, pe de altă parte, a încurajat-o întotdeauna – dintre toate legăturile pe care Berlin și le-a creat datorită scrisului, poate că prietenia cu Dorn a fost cea mai importantă. Berlin îl întâlnise în New Mexico în anii 1950, prin intermediul celui de-al doilea soț, pianistul de jazz Race Newton. În 1959, Berlin i-a trimis lui Dorn una dintre primele sale povestiri, El Tim, insistând că, „deși Creeley spune că sunt o amatoare”, ea știa că nu este așa. Dorn a fost de aceeași părere și a îndemnat-o să scrie în continuare și să-și trimită lucrările spre publicare. Povestirea El Tim a apărut în The Critic în 1961. 

Citește și continuarea.

Un articol de Nina Ellis

Traducere din limba engleză de Ema Cojocaru

Sursa: Granta.com

Sursa foto: FSG | Work In Progress

Manual pentru femei de serviciu, Lucia Berlin

• Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu
• Introducere şi ediţie alcătuită de Stephen Emerson
• Cuvânt-înainte de Lydia Davis
• musai, 2018