Poate lucrul cel mai surprinzător al volumului Catalogul cărților naufragiate. Fiul lui Columb și aventura bibliotecii universale, de Edward Wilson-Lee, este faptul că nu descoperi doar biografia (de excepție) a unui om excepțional, Fernando Columb, ci și o (excepțională) panoramă a lumii de la finalul secolului XV și începutul secolului XVI, o perioadă în care se intersectează Renașterea cu Reforma, epoca marilor descoperiri geografice cu epoca tiparului, o epocă care i-a avut drept contemporani pe Leonardo și Michelangelo, Dürer și Erasmus, Poggio Bracciolini și Thomas Morus. Luându-și ca pretext bibliomania lui Fernando Columb, fiul cel mic al lui Cristofor Columb, Edward Wilson-Lee ne plimbă de-a lungul și de-a latul Europei, de-a lungul și de-a lungul Atlanticului până în Lumea Nouă. Bibliotecar și biblioman, cartograf și lexicograf, Fernando Columb se dovedește a fi fost unul dintre cei mai mari vizionari ai epocii tiparului, un om pentru care cărțile (și, mai ales, organizarea lor într-o bibliotecă universală), reprezentau, în primul rând, cunoaștere și, prin urmare, putere. Adevărat reprezentant al umanismului epocii sale, el a fost dominat de acel spirit al deschiderii totale care l-a îndemnat să nu cadă pradă prejudecăților de orice fel și să accepte în biblioteca sa orice fel de carte, indiferent de unde provenea, pentru a construi, astfel, o imagine cât mai completă a lumii în care trăia.

Spre deosebire de bibliotecile-muzeu ale vremii sale, în care erau adunate mai degrabă manuscrise anluminate, frumos lucrate, cu coperți din aur și încrustate cu pietre prețioase, Fernando Columb a avut ambiția de a construi o bibliotecă (după modelul legendarei Biblioteci din Alexandria, cel mai celebru regat pierdut al cărților) în care să adune nu neapărat frumusețe (deși, ca orice biblioman, nu-i era nici aceasta indiferentă), cât informație. Pentru fiul cel mic al lui Columb, un vizionar și el asemenea tatălui său, biblioteca era, în primul rând, cunoaștere și, mai ales, putere, întrucât o bibliotecă conține mai cu seamă informație (lucru pe care l-a dovedit în negocierile pe care le-a condus cu portughezii la Badajoz în 1524 pentru împărțirea lumii sau în procesele cu Coroana spaniolă pentru moștenirea tatălui său și stabilirea întâietății acestuia în descoperirea lumii noi). Astfel că mai degrabă decât să colecționeze cărți-obiect, el a început să adune și tipăriturile ieftine care începuseră să apară în acea epocă grație tiparului și pe care contemporanii săi le disprețuiau, considerându-le nedemne de a fi colecționate.

„Majoritatea cărților lui Fernando nu aveau deloc legătură cu prețioasele manuscrise păstrate cu grijă în marile biblioteci ale vremii – tomuri de teologie, filozofie și drept, cărți de obicei legate în coperți bogat ornamentate, pentru a reflecta valoarea și respectul deosebit care li se acorda. În schimb, cea mai mare parte a colecției lui Fernando era alcătuită din cărți ale unor autori care nu se bucurau deloc de faimă sau de apreciere, opuscule firave, balade tipărite pe foi volante menite a-și face veacul pe pereții tavernelor și alte asemenea lucruri pe care mulți dintre contemporanii lui n-ar fi dat doi bani. După socoteala unora, fiul marelui explorator lăsase moștenire o mulțime de gunoaie. Însă, pentru Fernando, aceste texte erau extrem de prețioase, pentru că îl apropiau de scopul său, construirea unei biblioteci care să cuprindă totul, care să devină universală într‑un fel nemaiînchipuit până atunci.”

Așa a adunat de-a lungul deceniilor undeva între 15.000 și 20.000 de volume (dintre care au mai rămas acum în jur de 4.000, păstrate în Biblioteca Colombina din Sevilla), biblioteca sa fiind, de departe, cea mai mare colecție particulară a vremii și transformându-se atât într-o hartă a lumii în care trăia (tocmai prin acele tipărituri ieftine disprețuite de alți colecționari, dar care adunate laolaltă constituiau cel mai bun tezaur de informații pe care-l puteai dobândi în epocă), cât și într-o hartă a vieții sale (maniac al ordinii și clasificării, Fernando a început de timpuriu să noteze pe cărțile sale data și locul achiziției, ceea ce permite, la secole după moartea sa, refacerea călătoriilor pe care le-a făcut pe drumurile cărților din Europa).

Om al cărților, Fernando Columb nu a întrupat totuși definiția tipică a șoarecelui de bibliotecă, cel care, retras în penumbra bibliotecii sale se retrage din fața lumii, refuzându-și implicarea. A ajuns de două ori în Lumea Nouă (o dată alături de tatăl său și încă o dată după moartea acestuia, fiind, conform autorului, primul om care și-a adus după el biblioteca în Americi, o bibliotecă; restrânsă după standardele de azi – 238 cărți –, dar enormă după standardele vremii) și a străbătut în sus și-n jos Lumea Veche (călătorind în Spania, Portugalia, Anglia, Țările de Jos, Burgundia, Germania, Franța, Roma și Veneția) pentru a achiziționa cât mai multe și mai diverse cărți.

Este excelentă, din acest punct de vedere, comparația pe care o face Edward Wilson-Lee între profilul unui biblioman-explorator precum Fernando, care este, totodată, și un neobosit călător (amintind de celebrii vânători de cărți, precum Poggio Bracciolini sau Francesco Petrarca), și cel al contemporanului său, venețianul Marino Sanudo care, profitând de faptul că locuia într-unul dintre cele mai importante centre ale tiparului și negoțului, și-a construit și el o bibliotecă impresionantă, dar fără să-și părăsească vreodată orașul natal. Sanudo, de data asta un veritabil șoarece de bibliotecă, a fost și autorul unui colosal tratat enciclopedic al Veneției („58 de volume în manuscris, pline cu cele mai detaliate și actuale informații despre arta guvernării, diplomație, finanțe, descoperiri geografice, scandaluri, cultură, spiritualitate și război, pe care le‑a preluat din spațiul public al centrului metropolitan și le‑a dus în biroul său”), un excelent izvor de informații pentru istoricii de azi.

„Spre deosebire de modelul de descoperire folosit de Fernando și de tatăl său, prin care sfera cunoașterii este lărgită de individul eroic care traversează oceanele, înconjoară Pământul, trimite în misiune cartografi, pleacă în spionaj peste hotare și cutreieră librăriile în căutarea informațiilor, modelul lui Sanudo era ceva mai static. Acesta refuza hotărât să se îndepărteze de Veneția. (…) Sanudo era o întruchipare fidelă a metaforei cartografului ideal al lui Nicolaus Cusanus: așezat în atelierul său, înconjurat de cărți, Sanudo folosea activitatea oamenilor din oraș ca pe un organ de simț, luând astfel pulsul întregii lumi. Modelul său era opusul ideii de explorare: în loc să se aventureze către ținuturi îndepărtate, individul se poziționează în centrul unei rețele care face legătura între cât mai multe noduri și doar înregistrează curgerea istoriei peste și prin el.”

La fel de mare precum pasiunea pentru colecționarea cărților era și pasiunea lui Fernando pentru ordine și clasificare, vizibilă atât în cataloagele prin care urmărea păstrarea evidenței cărților, cât și în alte proiecte precum Cartea epitomelor (un proiect ce viza realizarea unui fel de „motor de căutare” în care subiectul cărților era redus la esență și permitea, astfel, gruparea tematică și indexarea lor în vederea unei mai bune cunoașteri). Tot din necesitatea unei organizări mai eficiente și-a aranjat cărțile în bibliotecă într-un mod extrem de familiar azi, dar neobișnuit în epocă, și anume așezarea lor în rânduri pe verticală, cu cotorul la vedere, ca să poată încăpea cât mai multe într-o încăpere, și și-a format o rețea de cititori-colaboratori care să-l ajute cu organizarea bibliotecii și a proiectelor sale (legându-l din nou de tatăl său, Edward Wilson-Lee compară felul în care Fernando își conducea și organiza biblioteca cu felul în care un căpitan conduce o corabie). Și, apropo de celebrul său tată, Cristofor Columb este omniprezent în această biografie a fiului său și asta datorită faptului că o altă obsesie a lui Fernando a fost cea de a păstra vie memoria tatălui său, el fiindu-i și primul biograf (mare parte dintre informațiile pe care le cunoaștem despre Columb provin din Viața și faptele Amiralului, carte scrisă de Fernando și publicată postum, în 1571).

Acest efort organizator era menit deopotrivă să facă ordine într-o lume haotică (atât în lumea tipăriturilor, în nici un fel reglementată la acea vreme, dar și în lumea reală ale cărei granițe fluide erau într-o permanentă schimbare), cât și să transforme o adunătură de cărți într-o bibliotecă. Organizarea bibliotecii, stabilirea unor relații între cărțile care o alcătuiesc, este ceea ce o face vie, în lipsa acestor legături între cărți biblioteca fiind, de fapt, moartă. Prin cataloagele și epitomele sale, prin notarea datei și a locului achiziției, precum și celelalte sisteme de indexare folosite pentru cărțile sale, Fernando dădea viață bibliotecii sale, o transforma într-un organism viu, dinamic, cu o personalitate aparte (așa cum face, de altfel, fiecare cititor cu propria bibliotecă). Cartea și biblioteca devin, astfel, forme de ordonare a lumii și a complexității sale năucitoare, constituindu-se, totodată, și într-o formă de definire a sinelui (biblioteca definește lumea, dar se definește și pe sine ca portret intim creatorului său, bibliotecarul).

Ca cititor te trezești plonjând cu voluptate în această carte în care descoperi cum cărțile își construiesc cititorul. Fernando Columb a fost un om care s-a lăsat construit de cărțile sale, cărți pentru care nici un preț nu a fost prea mare (ca să aibă bani de cărți s-a împrumutat la un moment dat chiar și la cămătarii italieni) și nici un efort prea obositor. Citind-o, îți imaginezi cu ușurință, din fotoliul tău comod, o viață de aventuri alături de Fernando Columb (un fel de Indiana Jones al cărților), o viață în care, după ce ți-ai dat toți banii pe tipărituri și stampe în Parione, cartierul cartolai-lor din Roma, nu ai mai fi avut bani și de o cameră la unul dintre hanurile romane (și așa mizere, precum erau în toată Europa) și ai fi dormit alături de alți pelerini pe o rogojină de paie sub porticurile Bazilicii San Pietro. Sau te proiectezi la prova navei Capitana care, pe 9 mai 1502, a ridicat ancora din Cadiz și, înfruntând valurile furioase ale Atlanticului, i-a dus pe Cristofor Columb și pe fiul său mai mic, Fernando, în Lumea Nouă. Ca biblioman (specie închipuită, de obicei, ca fiind mai degrabă liniștită și retrasă), Fernando a dus o viață extrem de palpitantă și asta într-o vreme în care cei mai mulți oameni nu-și părăseau niciodată locul natal.

Biografie a unui om, dar și a unei epoci, Catalogul cărților naufragiate (denumire pe care a dat-o Fernando unei părți a bibliotecii sale, pierdută în naufragiul unui vapor) se remarcă prin extraordinarul efort documentar și prin capacitatea uimitoare a autorului de a cuprinde laolaltă evenimente și personaje istorice disparate pentru a reda cât mai complet spiritul unei epoci. Nu știam nimic despre mezinul lui Columb și, am constatat citind că, de fapt, nici despre Columb însuși nu știam prea multe, cum ar fi, de exemplu, faptul că se bănuiește că, mai înainte de a fi navigator și explorator, a fost negustor de cărți tipărite sau că la baza convingerilor sale că trebuie navigat spre vest pentru a găsi o rută alternativă (și, de dorit, mai scurtă) pentru a ajunge în Indii, în Chitai (China) sau Cipangu (Japonia) se afla o scrisoare a geografului italian Paolo dal Pozzo Toscanelli care susținea așa numita ipoteză a „Atlanticului îngust” (plus alte cărți precum Imaginea lumii de Pierre d’Ailly și Historia rerum ubique gestarum, de Enea Silvio Piccolomini). Așezându-l pe Fernando Columb într-o istorie a cărților și a cititorilor pasionați (maniaci, chiar, aș zice), Edward Wilson-Lee reface, astfel, și istoria pasionantă a unei epoci efervescente și care a schimbat pentru totdeauna lumea.