Interviu cu Olga Ștefan despre volumul „Até (o educație)“, publicat în colecția / pocket

Cine ești, Olga Ștefan? Din scurta prezentare inclusă în volumul Até (o educație), aflăm că te-ai născut la Hunedoara și în prezent locuiești la Cluj. Te rog să ne spui câte ceva despre tine, pentru cititorii colecției / pocket. Ce te emoționează, ce te enervează?

Mulțumesc pentru invitație și pentru atenția acordată noii mele cărți de poezie și, prin extensie, mie însemi. O să încep atipic, cu o anecdotă școlară (că tot e școala una dintre supratemele țintite ale volumului în cauză). Discutam astăzi cu elevii mei din clasa a IX-a despre modul în care încercăm să ne definim în raport cu lumea și despre instinctul de a-i răspunde unei întrebări de tipul „cine ești tu?“ folosindu-ne, întâi de toate, numele care, astfel, ne devine principalul scut, dar și vulnerabilitate fundamentală. Pretextul era monologul ultra-cunoscut al Julietei – What’s in a name? 

Cred că ideea în cauză mi se potrivește în mod particular. Iresponsabil de timpuriu mi-am pus numele pe o carte. În adolescență, mi-a dat târcoale ideea de a-mi găsi un pseudonim exotic și neînfricat, în contradicție cu atributele mele de atunci, dar niciodată nu am ajuns suficient de aproape de curajul de a comite această schimbare și să semnez diferit, nici măcar atunci când m-am autosabotat cu un re-debut. Am constatat că am o tiză care activează într-un domeniu conex, iar acest lucru poate crea confuzii, poate chiar neplăceri. De pildă, acum opt ani, în catalogul Festivalului Internațional de Poezie București, scurta mea notă bio-bibliografică era însoțită de fotografia celeilalte Olga Ștefan. Din alte considerente, din sfera fricii, a lașității și a fugii de sine, am cochetat cu ideea de a mă distanța de tot ce este asociat numelui meu, de povestea moștenirilor și anti-moștenirilor familiale, patrimoniale, dar, până la urmă, am rămas constant aceeași. 
 

Olga Ștefan în cafeneaua Meron de pe Napoca, locul în care s-a întâmplat să scrie multe dintre poeziile
din volumul „Até (o educație)“ (fotografie de Teodora Vișinescu).

În prelungirea aceleiași verve a narațiunilor exemplare din sfera didactică, confirm că sunt o persoană care își consumă aproape toată energia afectivă, ca și pe aceea combativă ascultând, celebrând oameni mult mai tineri. Acest dialog permanent și fertil mă face pasibilă de o la fel de nesfârșită capacitate de reinventare. Sau, cel puțin, mă amăgesc cu gândul că recalibrează acele părți din mine care dau ocazionale (dar consecvente) rateuri. Sunt profesoară de română, dar mai ales poetă, fără să îndrăznesc întru totul să mă numesc scriitoare, deși cea mai consistentă „scriere“ a mea este, totuși, un doctorat în domeniul literaturii comparate, nepublicat din rațiuni de timiditate academică. În mod paradoxal, îmi complic existența încercând să nu o complic deloc. Mi-am ales o meserie „sigură“, în sensul că am câștigat-o printr-un concurs „secretizat“; chit că l-am susținut de vreo opt ori și promovat cu note foarte mari (faimoasa, temuta Titularizare). 

Sunt foarte precaută și, din cauza asta, destul de parcimonioasă cu plecările și călătoriile, nu am foarte mulți prieteni, pentru că, la fel, prietenia autentică e rară și foarte prețioasă, iar prieteniile ocazionale sunt simple arabescuri după care simți nevoia de detox. Întotdeauna am crezut că nu am dreptul să am iritări și enervări blazon, de aceea sunt tolerantă până la orbire și neglijență cu sine, iar furia mea e mai mult o figură de stil și, ca în cazul tuturor oamenilor slabi, debușeul ei e arta mea. Adică poezia. Mă irită insistențele de orice tip și, mai nou, sfătoșenia găunoasă, pretenția de a ataca subiecte la modă, iluzia că ceea ce ai de spus în medii sociale necontrolabile are vreo formă de relevanță. Zidurile părăsite ale unor relații pe care nu le-am înțeles pe deplin. Lucrurile care se încheie, traumatizant sau indiferent, nici măcar nu contează, înainte de vreme. 

Mihók Tamás spune că vocea ta poetică a ajuns deja marcă înregistrată. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Spune-ne câteva stații palpitante ale aventurii tale auctoriale.

E cu adevărat măgulitoare afirmația lui Mihók Tamás și, în secret (mă rog, acum, că îl expun ca atare, nici nu mai e un secret) cea mai mare mândrie a mea, născută, inițial, dintr-un fel de rezistență ultragiată la sugestiile de adecvare, este că poezia mea este atât de filigranat complicată, aproape în mod perdant barocă, încât suferă de inimitabilitate. Mulți poeți visează în secret să facă școală, să deschidă drumuri, eu m-am imaginat cumva atipică, holograma unei posibilități a poeziei. 

Legat de a doua parte a întrebării, ar trebui să spun că, din păcate, eu nu am avut șansa de a flirta întâi cu poezia, relația mea cu ea a fost mult mai complicată, mai pură și, în același timp, mult mai toxică. Nu m-am apropiat de poezie, ci am găsit-o „în joacă“. Am început să scriu când eram foarte mică (pe la 7-8 ani), într-o vară cu mulți cărăbuși pe care învățasem să-i prind în borcane (ca apoi să îi eliberez) și îmi amintesc acest lucru foarte clar ca pe una dintre puținele mele interacțiuni nechinuite cu ceea ce s-ar numi, generic, natura, al cărei firesc l-am regăsit și îl redescopăr mereu scriind. 

Am compus, compilat, creat poezie egoist, pentru că m-a învățat avant la lettre despre tot felul de lucruri care aparțin altor vârste: sentimentul de a fi în siguranță fără să depinzi de capriciile altcuiva, deliciile singurătății, desfătarea intelectuală, bucuria de a fi migălos. Nu le-am regăsit la fel de repede citind poezie, pentru că am perceput orice recomandare ca pe un reproș mascat la adresa incompetenței de a capta emoție și de a o transmite în mod eficient. Abia atunci când nu m-am mai așezat în poziții critice sau criticabile în raport cu matricea căreia, scriind, zic eu că îi aparțin, am putut să mă apropii de poezie cu detașare, chiar dacă întotdeauna am citit-o cu o oarecare rezervă (ca și cum aș ține cu forța o ușă dincolo de care se zbate încă acel balaur al fricii de propria impostură) și chiar dacă am o raportare oarecum iconoclastă la cei și cele pe care îi și pe care le citesc, am învățat să revin la unele cărți, la unele poeme, nu să fug de suflul lor atomic. 😊 

Probabil că cel mai important moment sau cea mai importantă „haltă“ pe traseul dintre fetița care se juca inconștient cu materialul radioactiv al cuvintelor (ha!) și orice voi fi devenit acum a fost tocmai momentul în care, după ce am publicat, la 18 ani, Toate ceasurile, și după ce am mai scris, inerțial, dar aluvionar și la fel de entuziast, mai multe cicluri înrudite, am realizat că trebuie să mă opresc pentru o vreme, să iau distanță, fiindcă mașinăria producea nonsens fluctuant și minciuni jenante, cu o aproximativă valoare mimetică/estetică (m-a violentat/curentat o sintagmă pe care am întâlnit-o într-o recenzie care numea stilul practicat de mine atunci „patos de apartament“). Acestei pauze și acestei detașări –  pe jumătate lucid asumate, pe jumătate pur timorate –  îi datorez, cred, vocea mea recognoscibilă și impresia de stabilitate. Am construit-o în timp, a trecut prin multe filtre, e rezultatul unui șantier instabil, al unui proces de „trial and error“. 

E bine că am reînflorit mai târziu, pe la 26-27 de ani. Venind din urmă cu ceva mai multă maturitate, am putut rezista, cu un soi de stoicism, încercărilor unui deceniu aproape obositor de chinuitor din punct de vedere creativ. După Saturn, zeul am străbătut o perioadă în care mi-am testat și pus sub semnul întrebării propria formulă poetică. Ar fi important de spus că am sacrificat destule planuri pragmatice doar pentru a putea fi mulțumită de ceea ce scriu. Mulțumirea însă a venit rar – mult mai rar decât las să se înțeleagă prin faptul că public constant. Iar această constanță e însoțită, adesea, de îndoiala că poate public prea mult, într-un mod aproape bulimic, mai ales comparativ cu discreția aproape snob-ascetică a generației mele.
 

Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

În trecut și în prezent am căutat în poezie o formă de sinceritate modestă, care ne părăsește de fiecare dată când vorbim despre noi înșine. Cred că o poezie e reușită în acele 5% dintre situații când nu mai alegi și nu mai confecționezi măști, nu mai expui un chip „căutat“. Cele două poezii din care provin mottourile acestei cărți noi sunt exemple de texte care mă urmăresc de mult timp, e vorba despre Calmly We Walk through This April’s Day a lui Delmore Schwartz și Bad Boy de Traian T. Coșovei. M-am gândit mult dacă e adecvat să aleg două citate semnate de autori, iar nu, solidar și manifest, de autoare, însă am cedat până la urmă propriei obsesii și conexiunii personale cu ceea ce a conjugat, până la urmă, pentru mine, conținutul lor colat unei structuri de tip mantră, și le-am inclus ca mărturii și prelungiri ale unui credo mult mai discret prezent în ceea ce scriu, la fel de importante sunt și celelalte trimiteri intertextuale – de la Mariana Marin la Ileana Zubașcu –, după cum sunt multe altele mai mult sau mai puțin transparente, regăsibile în această carte și în cele dinaintea ei. 
 

Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci? 

Comparativ cu lumea strident colorată politic și edulcorată economic a anilor în care am început eu să scriu și să public (mă gândesc la perioada aceea pe care cei din generația părinților mei, de exemplu, o conotează non-idealist și la care nu se raportează câtuși de puțin nostalgic), poezia de astăzi are posibilitatea să respire fără ca existența ei să depindă de un rușinos circuit al sponsorizărilor și compromisurilor print&pay, iar acest lucru e un câștig. Desigur, persistă ierarhii și inechități – există autori susținuți constant de edituri și alții care rămân pe margine, fără o rețea care să-i susțină. Privilegiații ca mine, care au beneficiat, cel puțin în ultimii 10 ani, de sprijinul și încrederea editurilor, nu sunt întotdeauna empatici cu nou-veniții care nu înțeleg de ce e totuși atât de sinuoasă calea până la, vulgar spus, taraba unui târg de carte de pe care să-ți vezi volumul „dispărând“, cumpărat, dorit, nu ignorat. Uneori simt nevoia să îmi cer scuze, nu pentru propriul succes, care e relativ, fluctuant și probabil iluzoriu, contestabil, cât pentru neajunsurile noastre ca grup divizat în multiple cabale; pentru grabă, pentru superficialitatea privirii care ne informează pluralitatea lecturilor (adesea strategică, țintită); pentru inconsistența valorilor care ar trebui să ne lege și care se împiedică în șireturile lungi, din mătase, ale orgoliului. 

Ca să concluzionez evaziv, unul dintre marile minusuri ale industriei este modul defectuos în care comunicăm, fiind poate prea des ghidați de chiar această obositoare manageriere a vanității. 

În ceea ce privește implicarea mea, încerc tot mai des să funcționez ca un soi de ghid „neuns“ și „neinvitat“ pentru voci poetice noi, atipice, în speranța că pot contribui la atenuarea șocului unei lumi pestrițe, optimiste, dar nu întotdeauna uniform prietenoase. 

Mihók Tamás e de părere că îți construiești „propria mitologie combătând cu o ironie rafinată tarele sistemului nostru de învățământ”. Ești de acord cu această descriere sau te vezi în cu totul alt fel?

Sunt de acord cu Mihók Tamás în raport cu volumul a cărui apariție o anticipează și interviul nostru. Am ales, în acest caz, să scriu poeme care hibridează locuri comune și experiențe personale până la ininteligibilitate, pentru ca tema școlii – o preocupare constantă – să nu alunece, din cauza temerii de penibil și a unui blocaj de limbaj care m-a făcut s-o evit anterior, nici în extrema nepalatabilă a excesului de zel didacticist, nici în politicile riscante ale textelor de tip manifest. Și atunci, da – recursul, la fel de riscant și autocentrat, la o mitologie personală a devenit o soluție sinceră, pe măsura acelei laturi ironic-grandilocvente care face ca poezia mea să fie, inevitabil, un gust dobândit. Trebuie să spun, totuși, că ele sunt contracarate și, sper, echilibrate de poeme care continuă un fel de saga personală a orfanității, a neintegrării și a speranței – poeme care gravitează în jurul unor teme ce disecă și resemantizează marile narațiuni. „Educația“ este, de fapt, doar un spectru, așezat între paranteze, al restaurării mitului despre forța distructivă și, totodată, regeneratoare a propriilor pulsiuni: furia pluriformă, orbirea și stadiile ei intermediare – adesea purtătoare de răspunsuri sau revelații, fie ele chiar tautologice ori tardive.
 

Ștefan Manasia scrie pe coperta patru: „E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune.” Vorbește-ne un pic despre volumul Até (o educație), despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Cum ai ales titlul?

Încerc să mă feresc de fetișizarea propriilor texte și de o prea entuziastă orientare a receptării lor. Știu că, într-un fel, sunt o poetă obsedată de text, care pare să recicleze mult din poeme și cărți anterioare, în realizări fractalice care pot contraria sau obosi. O să punctez, așadar, doar câteva aspecte.

Até (o educație) e o carte a clarificării – o carte în care am vrut ca lucrurile să capete mai multă fluiditate, chiar dacă acest lucru poate fi interpretat ca o concesie sau ca o marcă a neglijenței. Mi-am dorit și să privilegiez plăcerea aproape ignorantă a „poveștii“. Așa că mi s-a părut firesc să urmăresc un fir logic și, în felul acesta, să îmi limpezesc textele – tematic, structural, atitudinal. Să le fac recognoscibil sensul. Até (o educație) este, așadar, o carte care răspunde egoist acelei nevoi invocate de Toni Morrison – o idee care, da, funcționează ca justificare apropriată și scut pentru mulți autori contemporani: dacă există o carte pe care vrei s-o citești, dar nu s-a scris încă, atunci trebuie s-o scrii tu. 

Punctele de plecare au fost mai multe. În primul rând, vria mea creativă/creatoare de după 2020 a trebuit, cumva, canalizată și educată. Am început astfel să îmi impun teme de reflecție, spre o mai eficientă disciplinare (chiar dacă experimentală). De pildă, am devenit mai atentă la felul în care cele două domenii ale mele pot fuziona și se pot susține reciproc. Printre altele, am constatat, naiv, că atunci când discut literatura din punct de vedere tematic, mi-e tot mai greu să găsesc poezii contemporane care să își asume un soi de exemplaritate în abordarea unor subiecte mari, „clean“. Mă refer la teme ca: familia, adolescența, stilul de viață, școala/educația, doliul/ieșirea din doliu, cuplul, alegerile, feminitatea, clusterele sau huburile nostalgiei „numite“, nu doar sugerate.

Firește că partea cu exemplaritatea nu mi-a ieșit. Dar am acceptat provocarea acestei clarificări. M-am trezit scriind mai mult despre familia mea, despre clasele mele, despre rutina mea „care nu interesează pe nimeni“, despre practicile religiozității din trecut și despre etica imperfectă a dezbaterii în jurul ei. Cred că mi-au reușit, totuși, câteva secvențe. În ele am adus personaje mai bine formate, cu o dinamică mai coerentă. Mi-am construit vocea într-o manieră caracterizată de un plus de luciditate, în sensul că am devenit mai atentă la mine însămi ca parte a unei matrici, a unei comunități în care fie mă pierd, fie, dimpotrivă, fac notă discordantă. De aici rezultă poeme precum [Da, m-am născut în Europa de Est], unde mimez discursul autodefinirilor meta-narcisiste din reelurile cu conținut nostalgic, relatable, sau [Sunt femeie româncă], unde încerc, în mod similar, să construiesc un autoportret feminist, atent la capcanele discursului feminist falsificat prin nuanțări moderate. Toate titlurile volumului sunt așezate între paranteze drepte, opțiune grafică ce indică nevoia unei atitudini tranșante vizavi de mesajul lor ce pare să se topească în materia aluvionară a limbajului sedus de poveste, până la anularea tuturor bornelor kilometrice. 

Legat de titlu, fac o mărturisire: titlurile cărților mele sunt alese înainte de a avea poemele, ele sunt de fapt catalizatorul procesului creativ. În timp ce reluam niște notițe despre tragedie, mi-am amintit de conceptul de Até, zeitatea orbirii divine, personificând acea stare de confuzie și delir ce ducea la hybris – o suprasaturare de mândrie, o pierdere a măsurii. M-am gândit că acest concept descrie perfect felul meu de a mă raporta la procesul creativ: o orbire controlată, o energie care cufundă rațiunea și emoțiile într-o mare confuză de impulsuri, din care se nasc scântei și sclipiri. Așa cum Até acționează ca o forță distructivă și regeneratoare în același timp, în scrisul meu aceste energii dizolvate în magma emoțională și rațională „țâșnesc“ în moduri neașteptate, dând naștere unor poeme care sunt pline de viață, dar și contradictorii, în a căror energie stă și germenele propriei căderi. Astfel, titlul Até (o educație) reflectă și această tectonică intrinsecă a scrisului, precum și măsura în care el devine o formă de autoeducare. L-am ales în 2021, într-o perioadă de maximă efervescență creativă, când încă lucram la Resursa, iar subtitlul i l-am adăugat ca să îi explic componenta ancorată în realitatea autobiografică a poveștii mele de triumf&eșec îngemănate, ca profesoară. Am avut în vedere, în subsidiar, și o reverență subiectului recurent al iubirii tinere, adolescentine, sursă de suferință și primă lecție despre atracția scam-urilor concrete ori pur intelectuale, așa cum o oglindește foarte bine filmul din 2009 al lui Lone Schefring – An Education.

Cu ce așteptări intri în colecția / pocket? 

Ideea aceasta, de a o lua de la capăt, de a face parte din începutul unei povești, a fost irezistibilă pentru mine. O colecție nouă are avantajul de a nu fi creat așteptări vizavi de un ethos sau altul, deci sper că volumul și, prin extensie, eu vom avea privilegiul receptării „ca atare“, nu pe acela golit de sens al captivității într-o fotografie de generație sau de grup, când numele și cartea devin părți (dis)funcționale ale unei metonimii conotate ironic sau supuse vreunei forme de reducționism polemic. 

Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată-le, printre altele, pe ale mele: „singurătatea legată peste ochii/ unui copil născut pe timp de pace/ care niciodată n-a vrut să se joace/ de-a baba oarba.“

Îmi plac și versurile citate de tine, deși prima dată mi s-au părut un pic căutate sau anacronice, era cât pe ce să renunț la includerea acelui poem din pricina lor. Din nou, fără a cădea în capcana autofetișizării, în mod particular, îmi plac foarte mult ultimele trei poezii incluse în carte, cele la care am lucrat cel mai mult: [Fake O. Viața și limita] – un lung poem autobiografic despre apropierea și tensiunea constantă dintre mine, cea autentică, și varianta pe care am simțit-o confiscată de educația religioasă impusă treptat, dar din ce în ce mai sufocantă – spre finalul adolescenței; [Vremea frumoaselor] – un soi de baladă inspirată de tragismul morții premature a unor femei speciale, dar mai ales intrigant de frumoase în timpul vieții, o poezie care explorează impactul contrariant dintre modul gelos în care mă raportam la ele, ghidată de instinctul opresiv al comparațiilor dezavantajoase, care generau un cocktail fatal de emoții, amestecând exploziv admirația și ura secretă; și [Geci de iarnă] – un text ce survolează geografiile reci și restrictive ale vieților de elevi mici, apoi mai mari, care își descoperă reactivitatea, limitele obedienței și sensibilitatea pentru care nu au încă un semnificator convingător. Dacă ar fi să citez un fragment, fără să îl consider cel mai bun stilistic, doar cel mai adecvat climatului emoțional ambiguu și melancolizant, aș alege catrenul final al poeziei [Geci de iarnă], precizând că el conține, subtil, in nuce, pretextul tematic al cărții la care deja am început să mă gândesc (și să lucrez) într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat (și care, desigur, își are deja titlul, nedivulgabil încă): 
 

O piesă muzicală sau un film care i-ar veni mănușă volumului Até (o educație) este…

Piesa pe care am ascultat-o cel mai des în etapa de „finisare“ a cărții e Venus, o frumoasă sinteză de dream-pop/cold-wave a trupei La Femme, și reprezintă destul de bine, muzical și textual, culisele volumului meu, dualitatea aceasta a ceva ce aș numi o „urgență a melancoliei“ opuse unei „transe a speranței resemnate“. Ascultând-o, regăseam, la nivel sonor, dar și la cel al jocului inflexiunilor vocii, calme, distante, dar vag amenințătoare, inclusiv presiunea (plină de bucurie, dar și de teroare) de a scrie din nou după un demi-hit de listă scurtă (totuși, neglorios, un pic ironizat) ca Resursa. 😊 

Mă gândesc, în acest context, să împărtășesc o mică ciudățenie: fiecare volum al meu are în centrul său un fel de cod sau „labirint“ reprezentat de o piesă a celor de la Depeche Mode. De data asta, ea a fost Sister of Night, un imn al liminalității întunecate, al unui tip de marginalitate emoțională pe care o cultiv, mai mult sau mai puțin conștient, în felul în care îmi conduc „vocea“ și tonalitățile ei sobre, derivând dintr-o mai veche expresivitate noir, dar și o formă de afabilitate stânjenitoare care îmi evocă, să zicem, imaginea lui Andrew Scott în All of Us Strangers și Ripley – în același timp. Strict la nivel de atmosferă, mi-aș dori ca această carte să fie un hibrid între Handling the Undead de Thea Hvistendahl, Fallen Leaves al lui Aki Kaurismäki și un film-cult (până la redundanța metaforei și kitsch), la care fac trimitere într-unul dintre poemele de dragoste ale cărții, Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring al lui Kim-ki Duk.