Interviu cu Marius Aldea despre volumul „Maruth“, publicat în colecția / pocket

Cine ești, Marius Aldea? Din scurta prezentare inclusă în volumul Maruth, aflăm că te-ai născut la Motru, ai studiat Filologia și Publicitatea, iar în prezent locuiești în București. Te rog să ne spui câte ceva despre tine, pentru cititorii colecției / pocket. Ce te emoționează, ce te enervează? 

Întrebarea ta mi-aduce aminte de o fază de când eram student. Pe atunci m-a enervat, acum mă emoționează. Ca să fiu cu totul pe întrebarea ta. Eram într-o tabără de creație cu Cenaclul „Pavel Dan“ din Timișoara, undeva în Hunedoara, pe la Cinciș. Și venise un băiat care fuma multă iarbă, el nu scria, nu mai știu cum ajunsese în gașcă. Într-o seară mă tot întreba „cine ești, Marius Aldea?“. Și mă enerva, că eu nu știam cine sunt. Poate de asta scriam. Iar el o ardea superior. Și mi s-a părut că vrea să mă umilească, să vadă toți că eu nu sunt cine știe ce. Acum știu că nimeni de acolo nu știa cine e. Că aveam 20 ani. Și nici măcar acum nu sunt sigur că știu cine sunt. De când sunt tată nici nu mai contează cine sunt, contează că sunt un model, că cineva mă urmează cu certitudinea că știu ce fac. Iar asta mi se pare emoționant. Că noi, bărbații, rămânem niște puști urmați de omuleți mai mici.

Mihók Tamás ne amintește că revii în volum după exact o decadă. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Spune-ne câteva stații palpitante ale aventurii tale auctoriale.

Cred că totul a început prin clasa a șasea, când m-a prins profa de română cu tema făcută de altcineva. O compunere superbă despre toamnă. Mi-o făcuse soră-mea, dar nu am recunoscut asta. După aceea, profa mi-a dat teme extra, să mă testeze, să fac eseuri, să scriu ca un nebun. Atunci poate a început să-mi placă, pentru că primeam feedback pozitiv. Și știi cum e, începe să-ți placă ce faci dacă ți se zice că o faci bine. 

Sau poate totul a început chiar mai devreme, cu o altă profă, care ne cânta poezii: la zidirea cerului se știe…, ne înnebunea. O adoram toți. Poate și pentru că era tânără și frumoasă.  Am început să scriu poezii pentru colegi doar să o impresionez pe ea.

Sau poate totul a început mult mai târziu. Când am dat de La Lilieci și mi s-a părut că vin cumva și eu din lumea aia. 
 

Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

Momentan, cel mai complex fenomen de la noi mi se pare Vlad Drăgoi. Orice scrie Vlad îmi place. E ca mâncarea ușoară, dar sățioasă, deși pune pe net doar fast food. He drives fast cars and he eats fast food, ca Dylan the king, and he contains multitudes.

Eu m-am bucurat și la Bacovia, Topârceanu, Coșbuc, Sorescu, Stănescu, dar și la Bogza, Sesto Pals, Naum, Voronca, Ionescu. M-am bucurat și la Brumaru, Mălăncioiu, Dinescu, Cărtărescu, dar și la Păunescu. Și la Spiridon Popescu, și la Ion Chichere. Și la Acosmei, și la Nimigean. Și la Ciprian Popescu, Dan Sociu, Octavian Perpelea, Anastasia Gavrilovici. Și la Norzeatic. Raku. Deliric. Vlad Dobrescu. Nimeni Altu’. Și la trubadurii și truverii postmoderni. Nu pot face liste, iese o shaorma cu de toate. 

Oricum, poezia tipărită nu trebuie citită des, ci din când în când, să fie doar un impuls și o deschidere pentru aia din tine. Poezia citită în exces este un escapism, nu o apropiere de tine. 

Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci? 

Sincer, nu am răspunsuri, dar pot s-o dau așa, intuitiv, ca poetul și eu. Cum ziceam, poeți buni sunt mulți. E și normal, pentru că poezia nu e ceva imposibil de atins, nu e ceva complicat, e mai banală și mai accesibilă decât se crede din cauza proastei promovări în școli. Poezia nu a rupt niciodată la vânzări. Și nici nu se va întâmpla asta, pentru că ea există independent de cărțile de poezie. E o stare, nu un produs. 

Cu toate astea, se încearcă multe evenimente, festivaluri, performances etc. Foarte bine că există, este nevoie de ele acum mai mult ca oricând. Evenimentele astea au rolul de a ne aduce aminte să o luăm mai ușor și să ne mai uităm și la noi. E ok, man, we're ugly, but we have the music, gen. 

Punctul forte al poeziei e că ea este o stare. Punctul slab, tot ăsta, dacă vrem să o transformăm în ceva vandabil, pentru că starea aia nu e de vânzare, se produce în laboratoarele interioare. Iar poeții sunt niște suporteri care fac galerie cum se pricep și ei, hai că poți, sufletul tău nu e gooool.

Mihók Tamás spune despre tine: „Marius te hipnotizează purtându-te în microcosmosul lui deopotrivă duios și abraziv, în care elementele ruralului și ale urbanului se află într-o negociere continuă“. Te regăsești în această descriere? Ce ai adăuga?

Nu aș adăuga nimic, îmi place să văd cât mai multe interpretări. Mă interesează, pentru că, pe lângă faptul că îți gâdilă orgoliul, te ajută să îți faci și puțină ordine în cap. Dar recunosc că atunci când scriu o fac din stomac, nu mă gândesc la cum sunt perceput. Iar ăsta se numește amatorism. Oricum, toți poeții sunt amatori. Sau ar trebui să fie. Pentru că faptul că nu trăiești doar din poezie îți oferă luxul de a nu te gândi la un potențial client. Sigur că sunt și poeți cu conștiință artistică mai mare, care își pregătesc atent opera, dar nu e cazul meu. 

Iar când cineva te publică, se întâmplă ceva dezarmant și totodată hazliu. Pentru că te simți și vulnerabil, și un pic impostor. Dar e și un act de curaj să renunți la textele alea, pentru că odată publicate nu-ți mai aparțin. E o joacă nebună, care vine și cu bucurie, și cu stres, dar care te ajută cumva să crești și să întărești ce e sub carapace. 
 

Florin Dumitrescu scrie pe coperta patru: „Am citit Maruth în transă, cu senzația clară a unei opere de căpătâi.“ Vorbește-ne un pic despre volumul Maruth, despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Și cum ai ales titlul? 

E un volum scris în mai bine de zece ani, are 30 de poezii. În medie, am scris trei texte pe an. Eram blocat după ce publicasem sinistra, mi se părea că pusesem acolo totul despre mine. Și am început să scriu în rimă, chestia asta mă ajuta, chiar dacă nu aveam ceva anume de spus, puteam construi jucându-mă cu forma, cu muzica, cu atmosfera. Și așa au venit și poveștile, iată că de fapt mai aveam o grămadă de obsesii pe care nici nu le bănuiam. Cum scriam rar, era mereu o plăcere. Îmi venea să scriu aproape numai în rimă, găsisem ritmul, stilul. Și-mi convenea, pentru că experimentam mult, mă simțeam liber și mă duceam cât puteam de departe, nu făceam doar poze la amintiri sau la realitate.

Titlul Maruth a venit de la sine, pentru că e personaj în carte. 

Cu ce așteptări intri în colecția / pocket?

Intru cu foarte multă recunoștință. Sincer, nu mă așteptam să public cartea asta, iar aici e meritul lui Mihók Tamás, care a acceptat convenția cărții mele. În sensul că nu e o carte scrisă cu un target în cap, adică nici pentru literați, nici pentru cei neavizați. Dar acum, eu mai mult pe cei din urmă aș miza, mi-aș dori să pot ajunge la ei. Chiar dacă la început se pot speria, cred că se vor relaxa când își vor da seama că sunt inofensiv, ca nebuna cu porumbeii din Singur acasă 2, pe care vrei să o ocolești, dar abia asta te pune pe gânduri și te face curios să o cunoști.

Cred că / pocket va face o treabă bună, dacă nu cu mine, măcar cu ceilalți colegi. Aleksandar Stoicovici revine și el după 13 ani cu o carte foarte tare, apoi Olga Ștefan… Se anunță și alții. 

Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată-le, printre altele, pe ale mele: „așa că hai să mergem acasă băi cât încă mai avem carne pe noi. însă nu pot să mă ridic adorm lângă tata și mi-e rușine un pic. eu mort de beat el mort de-adevărat dar în zori cine-i băiat de băiat adevărat a-nviat.“

Acum îmi vine în cap sfârșitul cărții, care de fapt pentru mine este începutul poveștii:
 

O piesă muzicală sau un film care i-ar veni mănușă volumului Maruth este…

Păi, muzica lui Mihai Dobre, veteranul energic de la Șuie Paparude, și a lui Radu Cilinca, compusă special pentru Maruth. Cartea are la final un cod QR care duce către un playlist cu poezii recitate de mine pe muzica celor doi, cărora le mulțumesc. 

Iar ca film, nu știu de ce mă gândesc la Dong, în engleză The Hole, un film asiatic din ’98. Poate pentru că indiferent de cocktailul de teme și situații hardcore, Maruth este, până la urmă, o poveste de dragoste.