Interviu cu Aleksandar Stoicovici despre volumul „Habitat“, publicat în colecția / pocket
Cine ești, Aleksandar Stoicovici? Din scurta prezentare inclusă în volumul Habitat, aflăm că te-ai născut la Timișoara și în prezent locuiești în Germania. Te rog să ne spui câte ceva despre tine, pentru cititorii colecției / pocket. Ce te emoționează, ce te enervează?
Înainte de toate, mulțumesc pentru invitația la dialog – mă bucur să vorbim despre volumul care urmează să apară. Mă simt, totuși, paralizat când trebuie să spun câte ceva despre mine. Poate că asta e deja, în sine, un fel de prezentare.
M-am născut la Timișoara, într-o familie multietnică. În copilărie am pendulat între Moldova Nouă și Pojejena, între un oraș mono-industrial ce își ducea metastazele prin anii tranziției și malurile Dunării, într-un micro-univers haotic și mereu improvizat. Mai târziu, m-am întors în Timișoara pentru studii, perioadă în care am publicat cele două volume de poeme: vineri (2011) și aleksandar doarme (2012).
În urmă cu zece ani m-am mutat în Germania, în apropiere de München, unde locuiesc și în prezent. Sunt atât cetățean român, cât și german și mă simt atașat în egală măsură, dar în moduri diferite, de ambele țări.
Pentru că am devenit recent tată și sunt încă sub imperiul noilor emoții, aș spune că zilele astea mă simt cel mai mișcat de privirea fiicei mele, Ada. Deși am auzit multe povești despre experiența de a fi părinte, e într-adevăr ceva greu de pus în cuvinte acolo.
Mihók Tamás ne amintește că revii în volum după nu mai puțin de 13 ani. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Spune-ne câteva stații palpitante ale aventurii tale auctoriale.
Da, e adevărat, deși pare incredibil că au trecut atâția ani. În tot acest timp am continuat să scriu, însă nu m-am gândit că voi publica din nou. Pe de-o parte pentru că îmi e foarte greu să fiu mulțumit cu ceea ce fac, iar pe de alta, fiindcă m-am risipit în multe direcții odată cu plecarea din țară și nu mi-am mai găsit ritmul pentru a duce la capăt un proiect de volum.
Cât despre stații, nu-mi amintesc exact când am început să scriu, dar probabil undeva în adolescență. La început a fost fascinația de a descoperi că, scriind, pot distorsiona realitatea imediată și mă pot refugia în spațiile inventate. Poezia a fost mai întâi o formă de fugă. Apoi a devenit adăpost. Poate sună puțin emfatic, dar cred că scrisul te obligă, mai devreme sau mai târziu, să cobori în tine. Să încerci să înțelegi și, uneori, să exorcizezi lucrurile pe care le-ai îngropat, conștient sau nu.
Iar dacă ar trebui să fac un arc în timp până în prezent, aș spune că felul în care mă raportez la propriile texte s-a transformat odată cu experiențele de viață și cu lecturile. Ce a rămas constant, însă, este bucuria de a mă surprinde pe mine însumi. Fiecare poem e, în definitiv, o oglindă în care uneori te privești obsesiv, iar alteori simți nevoia să întorci capul.
Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm.
Din literatura română, poeții cu care am rezonat și de care m-am simțit cel mai apropiat de-a lungul timpului sunt Naum și Mazilescu. În cazul lui Gellu Naum, mă interesează nu doar scriitorul, ci și omul, așa cum am reușit să-l înțeleg din interviuri și din acele secvențe video de pe YouTube, pe care le-am revăzut de zeci de ori. Când îl asculți vorbind sau recitând, simți că se deschide un spațiu intim și se construiește o conexiune specială pe care nu poți și nici n-ar trebui să o explici.
Uite, mi-am amintit în timp ce răspundeam că acum vreo 15 ani locuiam cu Marius Aldea într-o casă de chirpici undeva la marginea Timișoarei și eram fascinați de poeții noi pe care îi descopeream în Antologia literaturii române de avangardă a lui Sașa Pană. Tot pe atunci visam să ajungem la Comana (unde, din păcate, n-am ajuns nici până azi) și ascultam poemele recitate de Naum pe un CD care apăruse la Casa Radio. Parcă lui îi plăcea mai ales Cornelia mama dracului, iar mie Călătoria lui Stelică.
„O cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui“
Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci?
Aici m-ai prins – nu știu ce să zic despre posibilitățile poeziei și nu-mi amintesc dacă m-am gândit vreodată la problemele industriei de carte. Ce pot spune, însă, e că am avut și avem poeți foarte buni, pe care îi citesc cu plăcere și încerc să rămân cât de cât la curent cu ce se scrie.
Mi se pare că marea șansă a poeziei românești contemporane e că a intrat într-o zonă cool. Sau cel puțin așa o percep eu de la distanță. Se organizează tot mai multe evenimente de spoken word, se experimentează cu audio și videopoeme, performance-uri, colaborări interdisciplinare. Apoi, există câteva festivaluri foarte bune, unele deja cu tradiție.
Dar ce-mi place cel mai mult e diversitatea vocilor. Avem voci puternice, diferite între ele, iar asta face ca, pentru cineva care se apropie de poezie, să fie aproape imposibil să nu găsească cel puțin un autor cu care să rezoneze.
Mihók Tamás spune despre tine că ești „cel mai iscusit poet kintsugi al spectrelor memoriei afective“. (O paranteză pentru cititori: în cultura japoneză, kintsugi este totodată artă și filozofie, o tehnică de reparare a ceramicii sparte, lăsând vizibile urmele rupturilor, ca parte din istoria acelui obiect.) Ești de acord cu această descriere? Ce ai adăuga?
Tomi e generos în tot ce face, iar ceea ce spune mă onorează și mă flatează. Nu știu în ce măsură descrierea se potrivește volumelor mele anterioare, dar în cazul Habitat e cât se poate de precisă.
Am simțit adesea, în ultimii ani, că poezia și colajul încep să se contamineze reciproc atunci când mă așez la masa de lucru. M-am obișnuit să las textele să se decanteze, luni sau chiar ani, înainte să revin asupra lor. Multă vreme am încercat să ascund urmele rescrierii, să maschez îmbinările, dar la un moment dat am simțit nevoia să mi le asum și să le las la vedere. Ca pe un fel de straturi geologice care dezvăluie evoluția textului în timp.
Low Flying Bird, unul din colajele din proiectul Habitat, realizat de Aleksandar Stoicovici.
Vorbește-ne un pic despre Habitat, volumul colecției / pocket care poartă numărul #1 pe cotor – despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ?
Habitat nu a pornit ca un proiect de carte. Așa cum spuneam, deși am continuat să scriu în anii de după ultimul volum, nu plănuiam să public din nou.
Totul a început în pandemie, când m-am trezit, brusc, cu mult timp la dispoziție. Dar și cu apăsarea izolării. Mintea se transforma cu fiecare zi într-o cutie de rezonanță în care gândurile se amplificau și reveneau obsesiv. Atunci am început un proiect care combina poezia, fotografia și colajul. L-am numit Habitat pentru că am înțeles de la început că nu era doar o formă de terapie, ci și o încercare de a crea un spațiu în care să pot sta cu mine însumi și cu lucrurile inconfortabile pe care le evitasem până atunci.
Așa am început să reiau secvențe din trecut care deveneau tot mai vii pe parcurs ce continuam să mă gândesc la ele. Am scris despre relații eșuate și felul în care am eșuat eu în ele, despre momente din trecut în care mi-ar fi plăcut să mă întorc, despre compasiune și lupta de a accepta afecțiunea celor din jur. Am scris despre oamenii sau locurile de care îmi era dor. Dar și despre boală, episoade depresive, dismorfie corporală, alienare.
Tematic, e un volum în care revin unele dintre obsesiile mele mai vechi. În același timp, însă, simt că e fundamental diferit de ce am scris anterior. Am încercat o cartografiere fragmentară a unui spațiu interior care oscilează constant între derivă, revendicare și reconstrucție. Nu pot anticipa cum va fi receptat de cei care-l vor citi, dar, într-un fel, mi-ar plăcea să fie în primul rând un pretext pentru dialog, oricum ar fi el.
Cu ce așteptări intri în colecția / pocket?
Cred că va fi o colecție foarte mișto – are toate premisele să fie așa! Mihók Tamás face deja o treabă excelentă în calitate de coordonator, iar pe listă sunt autori ale căror volume abia aștept să le citesc. În plus, grafic arată impecabil, grație Annei Grozavu și lui Alexandru Daș.
Sunt recunoscător că mi s-a oferit oportunitatea de a deschide colecția și abia aștept să țin cartea în mână.
Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată-le, printre altele, pe ale mele: „Abia spre dimineață am ațipit învins,/ cu pieptul făcut ghem ca o pasăre imensă de celofan/ care a zburat prea aproape de pădurile în flăcări.“
Probabil poemul care dă titlul volumului:
O piesă muzicală sau un film care i-ar veni mănușă volumului Habitat este…
Pentru prima parte a cărții aș spune James Yorkston – Woozy With Cider.
Pentru partea a doua oscilez între PJ Harvey – We Float și The National – Guilty Party.
Pentru ultimul ciclu ar merge Low – Fly.
Sau, de ce nu, chiar albumul Habitat care urmează să apară, realizat în colaborare cu cei de la Cenaclub.
