Cum a apărut viața pe Pământ? „Ascensiunea vieții” de Nick Lane

Știți teancul (rafturile?) acelea de cărți pe care le păstrați pentru citit la pensie? Cred că ar fi bine să vă orientați atenția spre cercetarea leacurilor antiîmbătrânire, dacă vreți să ajungeți măcar la jumătatea lui. Da, am început cât se poate de abrupt și tocmai cu sfârșitul. Dar toată lumea știe că toți murim. De fapt, toată lumea știe că totul în jurul nostru moare, de la Planeta însăși la cele mai elementare bacterii de pe fundul oceanelor. Mai puțin capacitatea electoratului român de a ne surprinde cu rezultatele voturilor; dar asta e altă discuție, mai complicată și mai greu de pătruns decât întrebarea „cum a apărut viața?”. Întrebare pe care o adresează Nick Lane, cercetător britanic și profesor de biologie evolutivă la University College London, în cartea Ascensiunea vieții. Cele zece mari invenții ale evoluției, tradusă de Cezar Petrilă și publicată în colecția Sapiens a editurii ART.
 

De unde până unde leacul împotriva îmbătrânirii? Pentru că este cea mai pregnantă idee care mi-a rămas în minte după ce am terminat de citit volumul. Nu neapărat pentru că se află în ultimul capitol, ci pentru că oferă un răspuns (încă puțin realizabil, e drept) uneia dintre fricile mele cele mai mari: boala și moartea celor apropiați. Moartea e inevitabilă, dar, spune Lane, bolile care apar mai ales odată cu înaintarea în vârstă ar putea fi prevenite cu rată uriașă de succes, dacă eliminăm principala cauză a lor: îmbătrânirea. Așadar, ca să ne ferim de cancer, diabet, Alzheimer – câteva dintre bolile bătrâneții – ar fi bine să rămânem mereu tineri (înfășurați în pixeli sau nu – e la alegerea fiecăruia, în funcție de apetența pentru poezia românească postmodernă). Cum facem asta? Păi nu știu. Cum nu știu încă nici cercetătorii din întreaga lume care-și dedică carierele rezolvării acestor mistere. În sensul găsirii unei soluții aplicabile în masă și fără riscuri prea mari, căci o posibilă rezolvare s-a găsit deja de către un grup de oameni de știință din Japonia: „o minusculă modificare la nivelul mitocondriilor reduce la jumătate riscul de a fi spitalizați pentru orice boală a bătrâneții și ne dublează șansele de a trăi până la o sută de ani. Dacă vrem cu adevărat să scăpăm de problemele de sănătate asociate bătrâneții, care aduc atâta suferință și sunt extrem de costisitoare pe planeta noastră tot mai căruntă, de aici trebuie să pornim.” Doar că această intervenție la nivelul ADN-ului a fost deocamdată doar parte dintr-un experiment.

De ce încă insist pe moarte când am în față o carte cu titlul Ascensiunea vieții? Pentru că moartea, spune Nick Lane, este una dintre „cele zece mari invenții ale evoluției”. Dacă nu ar exista moartea, nu ar exista viața. Cel puțin nu în forma pe care o cunoaștem acum. La fel de importante au fost celelalte nouă puncte de cotitură a evoluției: originea vieții, ADN-ul și codul vieții, fotosinteza, celula complexă, sexul („cea mai mare loterie”), mișcarea, vederea, sângele cald și conștiința („rădăcinile minții umane”). Fiecăruia Nick Lane îi acordă câte un capitol și o discuție amănunțită, făcând apel la cele mai importante și la cele mai noi descoperiri din domeniu. În final, el realizează un tablou al apariției vieții pe Pământ. De fapt, al vieții așa cum am reușit s-o deslușim până acum, căci e conștient că este „o carte plină de opinii aflate la frontiera celor știute”. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce, pe de o parte, studiul vieții este work in progress și, pe de alta, implică trimiteri la extrem de multe arii de cercetare și ar fi fost imposibil să acopere întreaga hartă a ipotezelor și a descoperirilor de până acum.

Deși aria sa profesională este biochimia, fiind pasionat și de paleontologie, Nick Lane discută și teorii, concepte și demonstrații din fizică, genetică, medicină, psihologie (și subdiviziunile lor extraspecializate). Nu ezită nici să facă utile și reconfortante trimiteri la mituri grecești și literatura antică, la muzica clasică sau la anecdote din spatele scenei științifice. Dovedind că este un erudit capabil să se miște cu lejeritate și în afara zonei sale centrale de interes; și că este și un povestitor la fel de captivant. Iată, de exemplu, relatarea scenei în care are loc descoperirea ADN-ului: 

„Pe zidul pubului The Eagle din Cambridge există o placă albastră ce a fost amplasată în 2003 pentru a comemora a cincizecea aniversare a unui neobișnuit moment de cotitură în conversațiile mușteriilor. Pe 28 februarie 1953, la ora prânzului, doi dintre obișnuiții localului, James Watson și Francis Crick, au dat buzna în cârciumă și au anunțat că au descoperit secretul vieții. Deși uneori americanul cel sobru și englezul volubil cu râs enervant trebuie să fi lăsat impresia că joacă un scheci, de data aceasta vorbeau serios – și pe jumătate aveau dreptate. Dacă se poate spune că viața are un secret, acesta este cu siguranță ADN-ul. Dar Crick și Watson, în ciuda istețimii lor, știau la acel moment doar jumătate din secret.”

Sau descrierea Pământului de acum aproape patru miliarde de ani:

„Noaptea urma după zi în succesiune rapidă. La vremea aceea, pe Pământ, o zi dura doar cinci-șase ore. Planeta se rotea nebunește în jurul axei sale. Luna, grea și amenințătoare, era suspendată pe cer undeva mult mai aproape decât este astăzi, așa încât părea mult mai mare. Stelele rareori străluceau, căci atmosfera era plină de ceață, fum și praf, dar spectaculoase stele căzătoare brăzdau în mod regulat cerul nopții. Când putea fi văzut prin pâcla de un roșu mat, soarele era spălăcit și lipsit de vigoarea deplinei sale maturități. […] Pe atunci, Pământul era practic acoperit în întregime de apă, doar câteva insule mici de origine vulcanică ivindu-se printre valurile agitate. Sub acțiunea acelei luni amenințătoare, mareele erau uriașe, ajungând probabil și la câteva zeci de metri. Ciocnirile cu asteroizi și comete erau mai puțin frecvente decât în vremuri chiar mai îndepărtate, când cel mai mare impact provocase desprinderea Lunii de Pământ și o azvârlise în spațiu, dar, și în această perioadă de liniște relativă, oceanele fierbeau și se agitau întruna. Aveau loc frământări și în străfun-duri. Crusta era plină de crăpături, magma țâșnea și se învălătucea, iar vulcanii aduceau constant infernul la suprafață. Era o lume fără echilibru, o lume care n-avea stare, o tânără planetă febrilă.”

Talentul de povestitor îi permite lui Nick Lane să jongleze cu ușurință cu termeni și teorii care, pentru un neofit, par de-a dreptul rocket science. De fapt, uneori chiar sunt rocket science. Sunt cu totul de acord cu Laura Câlțea, care, în articolul ei de pe blogul ART, mărturisea că unele părți i-au dat bătăi de cap; tare m-am mai învârtit și eu în jurul explicațiilor privind ARN-ul ribozomal sau interacțiunea proteinelor specifice din mușchi. Mi-a plăcut și mie biologia în școală, ba în liceu eu și prietenele mele aveam și niște glumițe cu nume de cod precum adenina, timina, guanina și citozina (big nerd alert). Dar cunoștințele care nu s-au evaporat de atunci au făcut eforturi mari să țină pasul cu expunerile lui Lane. Deși este o carte de popularizare a științei, jargonul și termenii specializați abundă. Dar cum s-ar fi putut altfel, când miza este încercarea de a povesti însăși apariția vieții? Rigoarea științifică este însă compensată de narațiunea bine scrisă, așa încât cartea este un win-win între cunoaștere și plăcere.

Fiind un cercetător și un scriitor profesionist, Nick Lane enunță încă de la început metodologia pe care o va folosi și clarifică proprietatea termenilor-cheie. Cum declară din start, lista celor zece invenții îi aparține, fiind rezultatul lecturilor aprofundate și studiilor întreprinse în direcția originii vieții. Nu doar că își setează ca punct de plecare definiția pe care Oxford English Dictionary o dă invenției, dar prezintă cele patru criterii în funcție de care a selectat cele zece invenții (și păstrează coerența și coeziunea lor pe tot parcursul cărții).

„Primul criteriu”, spune el, „este că invenția trebuie să fi revoluționat lumea vie, deci și planeta în ansamblul ei.” De aceea fotosinteza, mișcarea și vederea sunt etape esențiale. Cel de-al doilea criteriu presupune efectele încă vizibile ale invenției, și aici sexul și moartea sunt „cele mai bune exemple”, căci „dacă sexul este absurdul existențial suprem, atunci moartea trebuie să fie absurdul nonexistențial suprem”. Al treilea criteriu „este că fiecare invenție trebuie să fie o consecință directă a evoluției prin selecție naturală, și nu a evoluției culturale”, iar aici explică: „conștiința este una dintre marile invenții ale vieții, dar nu putem spune același lucru despre limbaj și societate, care sunt mai degrabă produse ale evoluției culturale.” Cel din urmă criteriu vizează impactul puternic pe care invenția l-a avut asupra lumii vii; spirala ADN-ului, „cel mai însemnat simbol al erei noastre informaționale”, și dezvoltarea celulelor complexe (eucariote) sunt pietre de hotar ale istoriei vieții. Ce le unește pe toate acestea? Puterea poveștii din spate: „dincolo de aceste criterii mai formale, fiecare invenție aleasă trebuia să-mi stârnească imaginația.” Cu alte cuvinte, fiecare invenție trebuie să se lase povestită. Și asta face Nick Lane în cele zece capitole – ne povestește istoria vieții.

Cum era de așteptat, controversele nu puteau lipsi din cartea lui Lane. Pe de o parte sunt cele care au brăzdat lumea științifică de-a lungul ultimelor secole, în încercarea de a răspunde la întrebarea: „Cum (și unde) a apărut viața?”. Nick Lane îi citează pe cei mai importanți cercetători și discută teoriile care au făcut lumină în „pâcla de un roșu mat” a istoriei Planetei noastre, atât pe cele care, cu timpul, și-au păstrat relevanța și veridicitatea, cât și pe cele care au fost infirmate. Sau pe cele devenite haioase de-a dreptul, dar care, le vremea lor, stârneau admirația, cum e povestea organizației cunoscute ca „banca de spermă a laureaților Premiului Nobel“; precedată de anecdota cu George Bernard Shaw: 

„Dramaturgul irlandez […] este un magnet puternic pentru anecdote și apocrife. O asemenea poveste spune că, la o petrecere, o frumoasă actriță i-ar fi făcut avansuri lui Shaw. «Ar trebui să facem un copil», i-a spus actrița, pentru că ar fi binecuvântat cu frumusețea mea și inteligența ta.“ «Ah», a răspuns vicleanul Shaw, «dar ce ne facem dacă va avea frumusețea mea și inteligența ta? »”

Pe de altă parte, nu putea lipsi dihotomia dintre teoria evoluționistă și teoria creaționistă. Menționând că „nu vreau să atac credințele religioase ale nimănui”, Nick Lane trasează cu aceeași eleganță și direcția pe care întreaga comunitate a oamenilor de știință își fundamentează cercetările: „Povestea care se desfășoară în fața ochilor minții noastre este mai dramatică, mai captivantă și mai complicată decât orice mit al creației. Însă, la fel ca orice mit al creației, este o poveste despre transformări, despre schimbări bruște și spectaculoase, despre un tumult inventiv care a transfigurat planeta noastră, adăugând noi straturi la structura deja complexă a lumii odată cu fiecare nouă revoluție.”
 

În baza aceleiași eleganțe, notează și intervalele rămase descoperite, pe care cele două tabere, evoluționiștii și creaționiștii, le admit. Mai întâi citează mesajul adresat în 1996 de Papa Ioan Paul al II-lea Academiei Pontificale de Științe, prin care admite că „evoluția este mai mult decât o ipoteză”. Apoi, chiar în finalul cărții, îndeamnă la a vedea toate rezultatele științei într-un cadru mai mare, în care petele oarbe (printre care mintea umană, emoțiile, sentimentele) sunt doar provocări pentru viitoare cercetări: „Nu știu dacă acest tablou măreț și credința în Dumnezeu sunt compatibile sau nu. Pentru unii, familiarizați în mod intim cu evoluția, este, pentru alții, nu. Dar, indiferent de convingerile noastre, bogăția înțelegerii ar trebui să fie motiv de minunare și de bucurie. E minunat să împărtășim atât de multe cu viața care ne înconjoară pe această sferă verde-albăstrie care plutește prin infinitul dezolant al spațiului.”

Ascensiunea vieții. Cele zece mari invenții ale evoluției este o călătorie în timp și spațiu. Cu o solidă formare științifică și cu talent de povestitor, Nick Lane ne însoțește din cele mai tenebroase vremuri în prezentul aflat la o privire distanță și din interiorul celor mai rudimentare organisme la măreția Pământului și imensitatea Spațiul. O carte care-i va bucura deopotrivă pe profesioniști și pe amatori.