Ascensiunea vieții - recenzie de Laura Câlțea

O carte de un entuziasm molipsitor și cel mai cool profesor, despre „Ascensiunea vieții”, de Nick Lane

Eu întotdeauna am crezut că, dintre științele naturii, biologia este cea mai accesibilă. Spre deosebire de fizică sau chimie, cu legile și formulele lor complicate (de matematică nici nu mai aduc vorba), biologia avea întotdeauna un context real la care să mă raportez. Ceva ce puteam vedea, observa, înțelege. Cred că a contribuit la asta și faptul că am avut parte în școala generală de o profesoară simpatică și cu tolba plină de anecdote simpatice din lumea vie (care implicau gâze, plante și tot felul de lighioane). Am continuat să fiu pasionată de biologie de atunci și să învăț cu plăcere și m-am trezit acum, la maturitate, dorindu-mi să existe o carte care să facă pentru biologie ceea ce a făcut, de exemplu, Carlo Rovelli pentru fizică: adică să explice pe înțelesul tuturor fundamentele biologiei.

Am fost, astfel, extrem de entuziasmată când am descoperit volumul Ascensiunea vieții. Cele zece mari invenții ale evoluției, de Nick Lane (trad. Cezar Petrilă), apărut în colecția „Sapiens”. În sfârșit, s-a făcut dreptate, mi-am zis, și am început s-o citesc cu nerăbdare. Și am descoperit foarte repede două lucruri. Primul a fost că Nick Lane e un tip simpatic, super simpatic, un fel de rock star al biologiei (biochimiei, de fapt, și revin imediat la asta), cu glumele mereu la el, dar și tobă de carte. Al doilea a fost că, dacă e să ne referim la fundamentele vieții, nu vorbim doar de biologie, vorbim și de fizică și de chimie, iar Nick Lane este, de fapt, biochimist, nu (doar) biolog, iar aici povestea se complică.

Pentru că, deși autorul te momește și te ține prins prin niște fraze simple și elegante ca niște sentințe și care ți se par de necontestat, mai ales că le-ai mai întâlnit enunțate și prin alte cărți – de exemplu: „viața complexă a apărut o singură dată pe planeta noastră”; „istoria a început cu eucariotele”; „oxigenul este cheia vieții planetare”; „din punctul de vedere al genelor, nici un episod nu a fost mai dramatic decât formarea celulei eucariote”; „sexul este fundamental pentru eucariote (...); nici o bacterie nu face cu adevărat sex”; „de ce murim? Pentru că moartea e profitabilă” ș.a. –, îți dai seama cât este de complicat totul în momentul în care începe să ți se explice de ce sunt adevărate aceste fraze (și dai de reacții chimice, sarcini electrice, mecanica cuantică sau teoria corzilor în relație cu misterele minții – „ mecanica cuantică ține încă deschisă ușa către marile mistere mai profunde ale minții” –, și altele asemenea).  

Cu toate astea, cred că e cel mai bun prof de biochimie pe care ți-l poți dori pentru că, deși am simțit de nenumărate ori că informațiile din carte mă depășesc, nu am simțit niciodată dorința de a renunța la carte sau de a spune că nu e pentru mine. Din contră: așa cum face orice prof bun, Nick Lane m-a ținut cu el până la capăt și m-a făcut să-mi doresc să-l citesc în continuare și, mai ales, să-l recitesc. Pentru că după ce am terminat Ascensiunea vieții am început imediat să.... o recitesc. Mi-am ales un caiet pe care să i-l dedic (e frumos, are tot felul de ilustrații vegetale pe copertă, mi s-a părut potrivit) și am început o a doua lectură, mai tihnită, mai așezată, mai înceată, în care notez și ce-mi place, dar și ce nu înțeleg și e nevoie să aprofundez.  

Așadar, o carte structurată în 10 capitole, fiecare urmărind să explice 10 invenții fundamentale ale evoluției: originea vieții, ADN-ul, fotosinteza, celula, sexul, mișcarea, vederea, sângele cald, conștiința și moartea. Nu e o introducere în știință, este un întreg compendiu, un fel de summa medievală, o carte care urmărește deopotrivă să explice, dar și să recupereze o întreagă cunoaștere dedicată unui subiect anume. Găsești aici un entuziasm al autorului față de viață și față de oamenii care vor să cunoască, vizibil din primele până la ultimele rânduri, și entuziasmul ăsta m-a cuprins și pe mine și m-a făcut să-mi doresc să mai fiu odată tânără studentă și să mă închid într-o bibliotecă unde să stau să cercetez ore-n șir, să rătăcesc din carte-n carte (dar poate nici la bătrânețe nu va fi timpul pierdut, spuse ea cu speranță).

Și acest entuziasm e cu atât mai vizibil în felul în care Nick Lane nu doar că ne prezintă informații esențiale, ci aduce și o binemeritată recunoaștere colegilor cercetători care și-au dedicat viețile și mințile cercetării. Este un elogiu adus minunatei și extraordinarei creativități a lumii vii, cât și a oamenilor care s-au aplecat asupra acestor manifestări pentru a le cunoaște și a le cerceta (și, ca orice prof bun, îți face și recomandări de lectură țintite: „Dacă doriți să explorați rolul limbajului în formarea conștiinței, citiți-l pe Steven Pinker”; „frumoasa carte Sistemul periodic, a lui Primo Levi, publicată în 1975 și votată în 2006 drept «cea mai bună carte de popularizare a științei din toate timpurile» de către publicul prezent la Royal Institution din Londra (printre care m‑am numărat și eu).”). Rareori mi-a fost dat să descopăr într-o carte de știință atâta generozitate față de ceilalți oameni de știință, cum am găsit în această carte.

Iată, pentru exemplificare, două descrieri ale oamenilor de știință colegi: „Mike Russell, de la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, a propus pe la jumătatea anilor 1980, o soluție la toate aceste probleme. Russell este un fel de bard clarvăzător al științei, cu o înclinație către «incantații geopoetice», și are o viziune asupra vieții ancorată în termodinamică și geochimie care multor biochimiști li se pare obscură. De-a lungul deceniilor însă, ideile lui Russell au atras un grup tot mai mare de susținători, care văd în viziunea sa singura soluție viabilă la problema originii vieții.” Sau, preferata mea, descrierea lui Cindy van Dover care conduce laboratorul marin de la Universitatea Duke și e specializată în studiul craterelor termale submarine unde se presupune că a luat naștere viața pe planeta noastră: „Van Dover este genul de explorator științific despre care obișnuia să scrie Jules Verne, o specie pe cale de dispariție, la fel ca speciile studiate de ea.”

Din adâncurile oceanelor, în acele cratere termale în care se presupune că ar fi putut lua naștere viața (un univers infernal de pucioasă și miros fetid, demn de un Hieronymus Bosch), până la cartografierea imagistică a misterelor conștiinței umane și investigarea celei mai mari și mai vechi dorințe umane, cea de a învinge moartea, de la bacterii la dinozauri, de la nașterea celulei eucariote la problema qualia, cu informații din domenii de cercetare de care am auzit cu toții, precum chimie, genetică, fizică cuantică, evoluționism, neuroștiințe, sau altele care par de domeniul SF-ului, precum genomică comparativă, planetologie, proteonică sau biologie computațională, întregul volum este un carusel de informații interesante și provocatoare. Și, în fiecare rând, este aproape palpabil entuziasmul autorului pentru incredibila complexitate a vieții pe planeta noastră (dublat de mirarea constantă că totul pare îngrozitor de fortuit: nenumărate realități pe care noi le luăm de bune și fără de care viața așa cum o știm nu ar fi fost posibilă, precum organizarea celulei sau fotosinteza, par a fi tributare unor simple întâmplări evoluționiste). Fiecare caracteristică a vieții așa cum o cunoaștem pare că a depins de atât de multe variabile contextuale și a avut nevoie de un timp enorm pentru evoluție și dezvoltare, încât cel mai probabil, nu poate exista o evoluție asemănătoare într-un alt timp și spațiu și care să ne semene sau să ne fie de înțeles (este amintit aici și exemplul deja clasic al inteligenței caracatiței, care arată prăpastia de netrecut dintre două inteligențe care au evoluat diferit).

„Din păcate, cam așa stă treaba cu presupusul caracter inevitabil al vieții complexe pe Pământ sau al conștiinței umane. Lumea este împărțită în două: există eternele procariote și caleidoscopicele eucariote. Trecerea de la una la alta nu pare să fi fost o evoluție treptată, o ascensiune lentă spre complexitate, de‑a lungul căreia nenumărate populații de procariote au încercat fiecare variație posibilă. Sigur, populațiile mari de bacterii au explorat toate căile fezabile, dar au rămas întotdeauna bacterii, fiind obstrucționate de incapacitatea lor de a‑și spori dimensiunea și energia disponibilă în același timp. Doar un eveniment rar și neașteptat, o colaborare între două procariote, dintre care una a reușit cumva să intre în cealaltă, a permis ieșirea din impas. Un accident. Noua celulă himerică s‑a confruntat cu o grămadă de probleme, dar s‑a bucurat și de o mare libertate: libertatea de a se extinde ca dimensiune fără a suporta o pedeapsă energetică paralizantă, libertatea de a deveni fagocit și de a ieși din cercul bacterian. Când aceasta s‑a confruntat cu o explozie de gene egoiste, o soluție pur întâmplătoare la această problemă ar fi putut da naștere nu numai nucleului celular, ci și tendinței de a colecta ADN și de a‑l recombina, producând infinitele constelații ale lumii magice care ne înconjoară. O altă întâmplare. Se pare că această lume minunată a apărut în urma a două mari accidente. Soarta atârnă de un fir de ață. Până la urmă, e un noroc că ne aflăm aici.”

Cum ziceam, pentru mine nu a fost o lectură accesibilă, dar asta este din cauza lipsurilor mele (mai ales în ceea ce privește chimia și fizica). Însă există cu siguranță cititori care au fost mai conștiincioși la școală (și nu-l citeau pe Dostoievski pe sub bancă la ora de fizică, pentru că oricum nu înțelegi nimic din formulele alea, nu?) și cărora nu le sunt complet necunoscuți termeni precum ciclul Krebs, fagocitoză, celulă eucariotă, aminoacizi, meioză, spirală dublu elicoidală, cele patru litere (A, T, G și C) ale alfabetului codului genetic sau ATP (aka adenozin trifosfat, cine știe, cunoaște) și care vor înțelege din prima mai multe. Pe ceilalți nu pot decât să-i asigur că ce le lipsește în cunoștințe vor compensa (ca mine) prin entuziasm. În plus, mie îmi place ca, din timp în timp, să citesc și cărți care mă depășesc, pe care nu le epuizez dintr-o singură lectură și care mă provoacă să aflu mai multe. De asemenea, s-a întâmplat să citesc cartea în vreme ce urmăream documentarul O lume vie (în engl. Our Living World), care a constituit un background vizual minunat pentru carte și a completat-o excelent.  Măcar pentru faptul că ambele te invită să te minunezi de extraordinara lume vie care ne înconjoară și tot merită să le dai o șansă (împreună sau separat, nu importă). De asemenea, pe Nick Lane îl găsiți pe net dacă vreți să-l vedeți în acțiune pe cel mai cool prof de biochimie. Accentul său e irezistibil. Mă rog, și zâmbetul la fel (wink wink). 

Sunt Laura Câlțea, cititoarea de cursă lungă, și, deși sunt de formație filolog (aka „iubitor de cuvinte”, o denumire pretențioasă pentru absolvenții de la Litere), îmi place la nebunie să citesc cărți de popularizare a științei. Mi-ar fi plăcut să am acces la astfel de cărți precum cele care se publică acum și în perioada mea de formare (liceu, facultate), însă cred cu tărie că putem învăța la orice vârstă și că niciodată nu e prea târziu să ne apucăm de învățat sau de citit.

 

Foto: Ema Cojocaru