Când corpul devine proprietatea statului. „Povestea Slujitoarei. Roman grafic” de Margaret Atwood

Iranul de după Revoluția Islamică din 1979, puritanii americani, societatea canadiană de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar și România lui Nicolae Ceaușescu s-au aflat, se pare, printre sursele de inspirație pentru cel mai cunoscut roman al lui Margaret Atwood, Povestea Slujitoarei. Cartea care a stat la baza unui lungmetraj, a unui foarte apreciat și premiat serial și a multor altor adaptări, este acum disponibilă și în ediție grafică, ilustrat de Renée Nault, tradusă de Iulia Gorzo și publicată de Editura Grafic.

Probabil că mulți dintre cei care au citit romanul original au fost cuprinși când de revoltă, când de mirare, de dezgust sau poate chiar de frică. Până la urmă, nimic din ce se întâmplă în Republica Galaad nu este de neimaginat în realitate. Așa că, atunci când parcurgi romanul grafic, emoțiile sunt augmentate: revolta devine mai puternică, mirarea și dezgustul mai mari și frica se cuibărește și mai adânc. Căci le vezi, acolo pe hârtie. Vezi umilința Slujitoarelor, vezi furia Soțiilor, vezi setea de putere a Comandanților. Ce pare că lipsește? Încrederea că se mai poate schimba ceva. Că lucrurile pot reveni la normal.

Publicat în 1985, romanul original a fost deseori încadrat în genul science-fictionului. Atwood a insistat însă în multe rânduri că Povestea Slujitoarei este mai degrabă ficțiune speculativă, căci, spune scriitoarea canadiană, față de SF, cartea ei operează cu instrumente și metode deja existente în lumea reală. Ce face prin scrisul său este să le ducă un pic mai departe, să forțeze limitele. Și să tragă astfel un semnal de alarmă. 

Numit un „O mie nouă sute optzeci și patru feminist”, ca și romanul lui George Orwell (care, apropo, are și el o variantă grafică disponibilă la Editura Grafic; aruncați un ochi!), cel de aici a trecut de anul în care este plasată acțiunea și a dovedit că, ceea ce la momentul publicării părea un viitor îndepărtat și absurd, poate fi o realitate cât se poate de concretă. Subjugarea femeilor, împărțirea societății în caste și privarea de libertăți fundamentale, ascensiunea unui regim autocratic, teocratic și criminal, problemele majore cauzate de dezechilibrele climatice – toate se regăsesc într-o parte sau alta a Globului. Cât despre setea de nepotolit pentru putere a celor aflați la putere, corupția, manipularea, fake news și dublul standard, și ele puncte nevralgice în roman, par să fie o constantă a societăților moderne. 

Margaret Atwood este una dintre cele mai cunoscute scriitoare canadiene. A publicat poezie, romane, eseuri și critică literară. A obținut numeroase premii, printre care Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke pentru Povestea Slujitoarei, Booker Prize, pentru Asasinul orb și Testamentele, continuarea Poveștii Slujitoarei, Premiul Franz Kafka, Premiul Prințesa de Asturias pentru Litere și Premiul PEN SUA pentru întreaga activitate. În 2021, Poșta Canadiană a emis un timbru cu o fotografie a lui Margaret Atwood, pentru a celebra cariera sa. Acest lucru a dus la glume printre colegii scriitori: „dar nu ești nici măcar moartă”. Pe care le-a gustat cum se cuvine. În ultimii ani, Atwood s-a dedicat unor cauze de conștientizare a pericolelor produse de schimbările climatice și mai multor proiecte de mentorat, printre care cursurile din cadrul MasterClass, pe care, când voi fi la pensie și voi avea mai mult timp, mi le voi face cadou. Încă un pic!
 

Dar să ne întoarcem la roman. Adaptarea grafică urmează linia evenimentelor din ediția originală, dar selectează cele mai importante episoade, potențându-le forța narativă prin ilustrațiile lui Renée Nault, artistă canadiană, cunoscută pentru desenele sale în cerneală și acuarelă. Astfel, povestea lui Offred, protagonista și naratoarea cărții, este întreruptă din când în când cu amintiri din viața ei de dinainte de Revoluția care a impus Republica din Galaad, dar și cu imagini din timpul perioadei de pregătire, când a locuit la Centrul Roșu, căminul condus cu mână forte de Mătuși, cele însărcinate cu înregimentarea Slujitoarelor care urmează să-și găsească menirea în familiile Comandanților. 

În noua Republică, societatea este împărțită în caste: femeile sunt net inferioare bărbaților. Iar fiecare categorie are ierarhia ei strictă. Comandanții, cei care conduc țara și viața în general, ocupă pozițiile cele mai înalte, iar voința lor este lege. Paznicii, soldații, Agenții sunt alte grupuri de putere. Mai sunt și bărbați fără funcții, dar ei nu prea contează în societatea autocrată. Femeile sunt și mai strict împărțite: Soțiile, cele care se dedică exclusiv familiilor lor și care poartă haine albastre ca cerul. Marthele, menajere în casele primelor, poartă verde. Mătușile de la Centrul Roșu sunt îmbrăcate în maro. Văduvele, în negru. Femeile bărbaților obișnuiți și nefolositori, Econonevestele, au haine de proastă calitate și foarte colorate.
 

Iar Slujitoarele poartă robe roșii și bonete albe. Ca să nu vadă în stânga și-n dreapta, dar să poată fi văzute cu ușurință. Căci pe umerii lor stă soarta Republicii: în lumea tot mai poluată și mai radiată, în care infertilitatea a devenit aproape normă, doar ele pot naște copii și duce mai departe istoria. Dar nu nasc copii care să fie ai lor. În niciun caz. Ele sunt doar instrumentele; corpurile lor sunt doar mijloacele prin care Comandanții și Soțiilor își pot obține copiii:

„Suntem aici doar pentru prăsilă: nu suntem concubine, gheișe, curtezane. Suntem niște utere pe două picioare, atâta tot: receptacule sacre, potire ambulante.”

Ce le unește pe toate aceste femei? Interdicțiile de tot felul, de la dreptul de a scrie și citi la acela de a avea posesiuni și de a decide pe cont propriu ce să facă cu mintea și corpurile lor. 

Când sunt suficient de bine pregătite ideologic, Slujitoarele sunt repartizate în câte o casă de Comandant. Aici își primesc camera și rolul: procrearea. În fiecare lună, în perioada fertilă, se supun Ceremoniei. Dacă ați citit romanul original, v-a rămas probabil în cap prima scenă a Ceremoniei. Renée Nault are grijă ca, în romanul grafic, scena să nu mai poată fi niciodată uitată: combinația de planuri îndepărtate și gros-planuri are un efect incredibil. Suprapunerea celor trei corpuri în patul mare cu baldachin, ochii fioroși ai Soției, privirea resemnată a lui Offred, mâinile încleștate ale celor două femei, fața crispată a Comandantului, fesele lui încordate – toate construiesc scena picătură cu picătură. Intensitatea se menține chiar și atunci când bărbatul se ridică și-și încheie pantalonii și Serena, unul dintre numele Soției, îi strigă Slujitoarei să plece. Abia când, ajunsă în camera ei, Offred își întinde untul bine ascuns peste obraji, căci și cremele sunt interzise, abia atunci tensiunea parcă se risipește. Dar urmează noaptea și nu-și poate lua ochii de la decorația din ipsos din centrul tavanului. Acolo trebuia să fie o lustră. Dar a dispărut. Pentru că Slujitoarea de dinainte nu a mai suportat: „Nu se tem ei că fugim. N-am ajunge departe. Se tem de alte evadări, cele pe care le poți deschide în tine cu un tăiș.”

O scenă la fel de puternică este cea a nașterii. Ofwarren, o altă Slujitoare, se pregătește să-și împlinească misiunea. Soțiile se adună în camera de zi a casei Comandantului Warren, iar Slujitoarele se duc toate în dormitorul lui Ofwarren. Două burți sunt frecate ușor, pentru a alina durerile. Dar doar una ascunde un copil. Toate speră că micul om ce va ieși afară va fi conform, că nu va fi un Necopil, cum s-a tot întâmplat în ultimul timp. Dar cine poate știe? „Pe vremuri se putea vedea la niște aparate, dar acum e ilegal. Oricum, ce rost ar avea? N-ai cum să-l lepezi; orice-ar fi trebuie dus la termen.” 

Când contracțiile sunt dese și pare că timpul a venit, o Mătușă cere să se aducă Scaunul de Nașteri. Probabil cel mai odios instrument al acestei distopii imaginate de Margaret Atwood. Slujitoarea gravidă se așază în partea lui inferioară, iar Soția ce se pregătește să devină mamă a unui copil pe care nu l-a născut urcă în partea sus. La fel ca în timpul Ceremoniei, ambele femei au picioarele desfăcute. Mâini albastre strâng prietenos mâna albastră a Soției Warren. Glasuri aproape sfârșite și fețe încadrate în roșu rostesc incantația învățată la Centrul Roșu: „Împinge, împinge, împinge, relaxează, gâfâie”. De sub vălurile albastre se vede împlinirea. Pe sub capișoanele roșii se vede frica. Dacă nu se dovedesc utile, Slujitoarele sunt trimise în Colonii să curețe materialele radioactive. Sau, cum va afla Offred mai târziu, la bordelurile clandestine cu voie de la putere. Sau, cine știe?, dispar pur și simplu.

Spuneam mai sus că unii critici literari au pus cap la cap detaliile din roman și mărturiile lui Atwood și au identificat câteva surse de inspirație. Schimbările aduse de Ayatollahul Khomeini odată cu Revoluția Islamică din Iran au vizat în primul rând femeile; după decenii în care își câștigaseră drepturi și libertăți aproape de nesperat, femeile erau reduse din nou la simple proprietăți ale bărbaților, obligate să poarte văl și să se dedice exclusiv treburilor casnice (o descriere foarte interesantă a acelor ani e de găsit în seria grafică Persepolis a scriitoarei iraniene Marjane Satrapi). Situația Soțiilor, a Slujitoarelor, dar și a celorlalte femei din roman este relevantă. Deși scriitoarea a spus în repetate rânduri că teocrația din Galaad nu are nicio legătură nici cu islamismul, nici cu creștinismul, este ușor de văzut că extremismul religios din roman poate fi o extensie a oricărui monoteism. 

Castele și ierarhiile foarte clar delimitate, precum și interdicția oricăror frivolități, de la cremă de față la cărți și haine sunt văzute ca replici ale societăților puritane americane din secolele XVI-XVII. Ecouri ale acestui comportament au fost resimțite și în Canada anilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, anii de formare ai lui Margaret Atwood. Odată bărbații înrolați în armată și trimiși pe front, femeile au trebuit să umple locurile rămase libere în industrie și alte domenii. După terminarea Războiului, bărbații și-au putut relua vechile posturi, așteptându-se ca femeile să revină la activitățile lor casnice. Însă multe femei au refuzat, fiind blamate de numeroase voci ale societății. Iar cei care au construit Republica Galaad au avut grijă să nu mai existe astfel de răzvrătiri.

Cu drepturile și libertățile anulate, corpul femeilor a devenit proprietatea statului. Stat care a decretat că avortul este interzis. Trimiterea, spun specialiștii, este către România lui Nicolae Ceaușescu, cel care, în 1967, prin Decretul 770, interzicea măsurile contraceptive și avortul. Cum a continuat Atwood mărețul vis comunist? L-a esențializat: în Galaad erau păstrați, cum am văzut, doar copiii normali: „copiii care nu sunt aprobați” sunt declarați Necopii și „duși repede undeva, îi fac pierduți”.

Poate una dintre cele mai frumoase ilustrațiin din roman pune în culoare frica și resemnarea lui Offred. În tonuri de alb, roșu și negru, imaginea prinde viață de la fluturarea perdelei și o surprinde pe femeie în trei ipostaze: realitatea fără ieșire, potențiala sinucidere și transformarea în umbră. Textul este el însuși o poezie:

„În fiecare lună pândesc temătoare sângele, 

știind că, dacă vine, am eșuat. Am eșuat iar

în a împlini așteptările altora,

care au devenit și ale mele.”

Și dacă mai aveți nevoie de un alt imbold pentru a citi (sau reciti) Povestea Slujitoarei, în varianta clasică sau cea ilustrată, vă recomand un text foarte frumos scris de Corina Sîrghi, o tânără cântăreață extraordinară. Chiar aici, pe blogul ART: „Offred nu este o femeie specială sau o femeie mișto, sau o femeie cu caracter cum ne place nouă să spunem, ci este mamă. Vorba noastră românească zice foarte clar: Numai mamă să nu fii. Offred dă o lecție de supraviețuire, dar în egală măsură cred că toate femeile știu să facă ca ea.