7 lucruri pe care nu le știai despre scriitorii români clasici din manuale. Partea I

O fi o reacție adversă la infuzia asta de patriotism dubios ce plutește în aer de câteva luni sau nu, cert este că începutul de an m-a găsit într-o pasă de revizitare a scriitorilor români, contemporani sau clasici. Că, până la urmă, nu e necesar să te cocoți pe cruci vechi de piatră cu tricolorul în dinți ca să-ți arăți dragostea de țară; ba dimpotrivă. Cred că-i mai sănătos să-ncerci să pui „decât”-ul ăla unde trebuie, să te „înjosești” spunând, corect, „chiftele” și, de ce nu, să mai citești vreo carte românească. Rău n-are ce să facă. Ba dimpotrivă.

Acum că mi-am vărsat amarul adunat după o raită prin știrile interne ale ultimelor zile, să mă întorc la oile mele. Dacă Ziua Culturii Naționale am sărbătorit-o cu un battle între scriitorii români de literatură pentru copii de ieri și de azi (aruncați un ochi aici, dacă nu ați citit încă articolul), m-am gândit să marcăm perioada asta cu o întoarcere și mai mare în timp, tocmai la scriitorii noștri clasici, aceia care ne mănâncă zilele din școala primară și până, hăt, la liceu. Dar n-o să mă apuc acum să fac analize pe text, demonstrații de apartenență la un curent literar sau altul sau, Doamne ferește!, caracterizări de personaje (știm cu toții că Lică Sămădăul ar ieși bine de tot pe grila valorilor de azi, în timp de Ghiță ar pica grav de fraier; mai bine să ocolim problema. Sau s-o lăsăm pe altă dată.) O să mă uit mai atent la biografia titanilor literaturii române și-o să fac o listă a lucrurilor pe care probabil nu le știați (sau le știați mai puțin) despre Coșbuc, Alecsandri, Slavici, Caragiale (tatăl, nu fiul), Topîrceanu, Anton Pann (o să spuneți că nu-i chiar clasic – permiteți-mi să vă contrazic cu argumente mai jos) și, desigur, domnul nostru Eminescu. 
 

Dacă ați citit Viața secretă a marilor scriitori de Robert Schnakenberg (cu ilustrații de Mario Zucca, traducere de Mădălina Vasile), veți zice poate că n-avem noi atâtea valori scandaloase câte a adunat literatura universală de la Shakespeare la Thomas Pynchon. N-avem un Lord Byron campion la parteneri sexuali, n-avem un Hemingway care-și întâmpina criticii cu Stângul și Dreptul (nu sunt animale de companie, ci pumnii lui; asta nu-i din carte, am inventat-o eu fără un motiv anume), ca să nu mai zic că ne lipsește cu desăvârșire o Louisa May Alcott dependentă de opium și un Kafka pentru care... dar, mai bine nu spun nimic și aflați singuri.

N-avem nimic din picanteriile astea, veți zice. Și cam așa e, dacă citim (plicticoasele – ups, am spus-o!) două mari istorii ale literaturii canonice: Călinescu și Manolescu. Noroc că și unul, și altul au mai întors capul și spre viața scriitorilor, nu doar spre opera lor (ca să citez încrucișat un alt volum clasic) și noroc că și alți istorici și critici literari sau doar pasionați de povești vechi au scotocit prin arhive, prin memorii, corespondență și presa vremii pentru a da la iveală și aspecte mai puțin literare ale biografiilor acestor scriitori. Așa că e rost de accidente rutiere și-o posibilă ciomăgeală din cauza unor găini, de arestări și suspiciuni de spionaj, de sicrie rătăcitoare, de poeți deveniți aproape conducători de stat, de poeți prizonieri de război, de cântăreți de biserică și amoruri și de scriitori nepereche – și la versuri, și la dans.

Ca să n-o mai lungim, iată 7 lucruri pe care nu le știați despre scriitorii români clasici din manuale, publicați la Editura ART într-o colecție nou nouță intitulată „Mari scriitori români”:

1. George Coșbuc – de la Vergiliu și Dante la liniuțe prin Bucureștiul antebelic

Nu știu care sunt la voi primele cuvinte care vă vin în cap atunci când auziți de numele lui George Coșbuc, dar pentru mine mereu vor fi „O, pașă, cât de darnic ești!”, versul din „El-Zorab”, poezia pe care am citit-o în copilărie de zeci (sute?) de ori, trecându-mă fiorii de fiecare dată. Când a considerat, probabil, că-s destul de coaptă cât să pricep ceva și să simt și toată tristețea aia, tata mi-a zis să încerc s-o citesc. Sau mi-a citit-o el prima dată, la rândul lui un mare fan? Nu mai știu. Sigur este că, odată citită, n-am mai putut uita „ochii stinși” și „graiul slab” al arabului care se duce să-și vândă calul ca să-și salveze copiii. E drept, nici „Toți, Doamne, și toți trei” sau „Mama” nu m-au lăsat indiferentă, dar niciuna nu-i ca „El-Zorab”. 

Să revenim însă. Chiar dacă îi asociați numele cu poeziile de mai sus, cu aliterația („Şi zalele-i zuruie crunte”) sau hiperbola („Şi vodă-i un munte”, mai țineți minte?), cu „Noi vrem pământ!” recitat în cor de pionieri cu batistă roșie la gât, cu piesa „Numai una” cântată de Phoenix sau cu „La oglindă” – varianta Gașca Zurli, probabil nu știați că George Coșbuc a fost unul dintre cei mai importanți traducători din limbi clasice ai Belle Époque-ul românesc, că a fost un pasionat de automobile și că un autoturism îi va lua viața unicului său fiu.
 

Dar să le luăm pe rând. Cu o educație solidă în Transilvania, parte la acea vreme a Imperiului Austro-Ungar, George Coșbuc a studiat, instituțional sau pe cont propriu, limbile și literaturile clasice, sanscrita, italiana, germana și a tradus opere fundamentale. Printre acestea se numără Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergiliu (pentru care a primit Marele Premiu al Academiei Române în 1897), fragmente din Rig Veda, Mahabharata și Ramayana, Don Carlos de Schiller și Divina Comedie a lui Dante, la care a lucrat mai bine de cincisprezece ani. O mare parte din traducerile lui sunt și astăzi în circulație.

La finalul lui 1889, Coșbuc se mută la București. Avea 23 de ani și nu o ducea deloc bine cu banii. Cu ajutorul lui Titu Maiorescu, căruia-i plăcuse mult „Nunta Zamfirei”, citită la cenaclul Junimea și publicată apoi în Convorbiri literare, se angajează ca funcționar la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Încet, încet începe să prindă cheag: se căsătorește, are un copil, Alexandru, și capătă o oarecare bunăstare, care-i permite să-și finanțeze una dintre pasiuni: automobilele. La începutului secolului al XX-lea ele începuseră să apară prin București, înlocuind o parte din trăsurile care băteau străzile. Lui Coșbuc îi plăcea să-și facă traseul zilnic la bordul unei mașini: pleca din Calea Plevnei, mergea spre Berzei și până în zona actualei Opere Române, iar apoi se întorcea. 

Imagine preluată de pe fanatik.ro

Și fiul său a preluat pasiunea, care-i va fi fatală. În 1915, după ce Alexandru primește ordin de încorporare, îi face o vizită tatălui la Tismana, împreună cu Ion Alexandrescu-Stâlpeanu, fiul unui mare latifundiar. Acesta primise în dar un Mercedes Benz, cu care călătorește de altfel la mănăstire. Pe 26 august, cei doi tineri decid să facă o vizită la Târgu Jiu. Pleacă pe lumină, petrec mai toată ziua în oraș și se întorc după înserat. Pe drum le apare un bolovan, Stâlpeanu crede că-l poate ocoli. Nu poate. Mașina se răstoarnă. Șoferul moare pe loc, Alexandru Coșbuc încă trăiește. Este transportat la spital într-o căruță. Medicul de gardă nu se încumetă să-i opereze capul multiplu fracturat. Alexandru moare. George Coșbuc își găsește fiu la morgă a doua zi. Își va pierde și cheful de a mai trăi în aceeași zi în care și-a pierdut fiul. Gurile rele zic că Alexandru ar fi supraviețuit accidentului dacă niște țărani care s-au dus să vadă ce s-a întâmplat cu mașina nu s-ar fi răzbunat pe el cu bâtele, crezând că-i Alexandrescu-Stâlpeanu, care le tot omorâse găinile pe drum în goana lui cu Mercedesul. 

Cât e legendă și cât e adevăr în această moarte tragică rămâne de cercetat. Dacă însă vreți să vă reamintiți poemele lui Coșbuc aproape intrate în mitologia românească, în colecția „Mari scriitori români” a Editurii ART găsiți volumul Balade și idile. Fire de tort.

2. Ioan Slavici – arestat și de-ai lor, și de-ai noștri

Mai în glumă, mai în serios, una dintre vorbele de duh rostite cu destul de mare frecvență în casa noastră este cea a soacrei lui Ghiță din paragraful care deschide Moara cu noroc a lui Ioan Slavici. „Dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, îmi mai șoptește Lucian, soțul meu, când mă apucă febra planurilor mari: să muncim mai mult, să strângem mai mult. „Liniștea colibei”. Dar el nu a văzut cum arată hotelul ăla din Bulgaria! Și nici toooate pozele de pe Instagram cu vacanțele din țări exotice. „Liniștea colibei”, îmi zic și eu apoi și-mi văd de copiii, scrisul și cititul meu.

Acum că am trecut peste acest mic moment confesiv, nu putem să nu recunoaștem că Slavici, ca și amicul lui, Coșbuc, pomenit mai sus, a intuit cât se poate de bine cum stă treaba cu sufletul omului și cu mintea lui croită cam după aceleași tipare. C-o fi fost intuiție, c-o fi fost rod al îndelungatei observări a oamenilor cu care s-a întâlnit de-a lungul vieții sale, e greu de spus. Dar textele lui reflectă cât se poate de bine umanul cel mai profund. Poate de asta sunt încă atât de rezistente la relecturi, în ciuda a ceea ce cred unii sătui de Popa Tanda, de Mara sau de Pădureanca. 

Imagine preluată de pe playtech.ro

Dacă la oameni s-a priceput, la politică Slavici a cam scrântit-o. În sensul că prea a zis ce gândește în contexte nevralgice, ceea ce i-a adus niște arestări. Prima a venit în 1888. Născut în Arad, după studiile universitare a trăit o perioadă la Iași și apoi la București. În 1884 s-a mutat la Sibiu (aflat atunci în Imperiul Austro-Ungar), unde a înființat și condus Tribuna, primul cotidian românesc din Transilvania. A fost apoi ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania, posturi din care a militat în favoarea drepturilor românilor din Ardeal. Autoritățile maghiare n-au prea gustat excesul lui de zel, l-au acuzat de „agitație împotriva statului” și l-au condamnat la un an de închisoare, executat la Vaț, o localitate de lângă Budapesta.

Reîntors în România, unde a primit cetățenia română în 1892, nu s-a sfiit să-și manifeste slăbiciunile filogermane, susținându-l mai târziu pe regele Carol I în intenția de a intra în Război alături de Puterile Centrale. Dacă și-ar fi ținut ideile pentru el era una, dar și le-a făcut publice în ziarul Ziua, așa că, în 1916, când România a intrat în conflagrația izbucnită cu doi ani mai devreme, alături de Antanta, a fost acuzat de propagandă antiromânească și spionaj și închis din nou, de data asta la Domnești. Nu a stat mult aici, însă va reveni în arestul autorităților de la București în ianuarie 1919 cu acuzația de a fi fost îngăduitor cu ocupația germană. Deși primise o sentință de șapte ani, execută mai puțin de douăsprezece luni la Văcărești.
 

Consecvent opiniilor sale politice, Slavici nu a putut să joace cartea demagogiei. Și în literatura sa a mizat mereu pe verosimilitate, cum puteți redescoperi în volumul Mara și Moara cu noroc. Pădureanca și alte nuvele din colecția „Mari scriitori români”.

3. I.L. Caragiale – foaia de expediție pierdută a sicriului, curat Caragiale

La Caragiale ar fi multe de povestit. Că era ipohondru, că a fost un afacerist prost, falimentând berăriile deschise în București, Pașcani, Iași și Buzău, că ar fi avut o legătură prea apropiată cu Cella Delavrancea, fiica cea mare și longevivă a bunului său prieten, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Dar parcă cea mai curat caragialiană poveste este cea petrecută postum, când sicriul său a pendulat ca într-un purgatoriu între Germania și Austria, până să ajungă în țară.

Imagine preluată de pe europafm.ro

Caragiale a murit pe 9 iunie 1912 la Berlin. După ce trupul a stat o perioadă în cavoul familiei dintr-un cimitir berlinez, sicriul a fost trimis spre România, urmând să fie îngropat la Bellu. Numai că foaia de drum s-a pierdut și corpul scriitorului s-a tot plimbat prin gări până să ajungă în România. Un tren cu destinația Gara de Nord, București a preluat vagonul de la Predeal neștiind ce se ascunde în măruntaiele lui. Abia când s-a elucidat misterul vagonului rătăcitor și cauza peregrinării – pierderea foii de expediție – a fost informată și familia și au continuat funeraliile organizate la cimitirul bucureștean. 

Dacă vreți să verificați în ce grad viața se poate inspira câteodată din literatură, volumele de Teatru și Momente și schițe ale lui Caragiale sunt disponibile în aceeași colecție a „Marilor scriitori români”.
 

Picanteriile din viața autorilor noștri continuă, deoarece, vorba unuia dintre ei, care se voia mai clasic decât clasicii, „Că-nainte mult mai este”. Dar ne vedem în partea a doua. Pe curând! 

(Puteți citi aici partea a doua a articolului.)

Surse:

https://historia.ro/sectiune/portret/marea-drama-a-poetului-george-cosbuc-a-murit-565055.html

https://www.youtube.com/watch?v=2Et3rWKdAdM&t=5963s 

https://historia.ro/sectiune/portret/arestarea-lui-ioan-slavici-un-clasic-al-567884.html

https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/cum-s-a-pierdut-sicriul-lui-ion-luca-caragiale-1703530.html