7 lucruri pe care nu le știai despre scriitorii români clasici din manuale. Partea a II-a

După ce am vorbit despre unele dintre cel mai puțin cunoscute detalii din viețile lui George Coșbuc, Ioan Slavici și I.L. Caragiale, pe care le puteți descoperi în acest articol, a venit vremea să mergem mai departe și să scotocim prin biografiile altor scriitori români clasici care se încăpățânează să fie prezenți în manualele de română și să-și facă apariția neinvitați la examene. Partea bună e că, dacă încercăm să-i citim cu ochi și minte relaxate, fără presiunea listelor de lecturi obligatorii și a notelor, se dovedesc a fi chiar faini, cu toții operând, de fapt, cu universalii umane, pe care le așază în diferite contexte, de la pasteluri ușurele la epopei, romane și drame în multe acte. Dovadă e chiar faptul că și astăzi, la atâția ani de la publicarea operelor, încă vorbim de ei și încă (sper) îi citim.

Așadar, să continuăm cu nimeni altul decât…

4. Vasile Alecsandri – aproape domnitor al Moldovei 

„Cel mai mare om al Moldovei”, cum era numit în epocă, „cap al poeziei noastre literare în generația trecută”, cum îl caracteriza Titu Maiorescu, Alecsandri a fost un norocos al soartei. Născut într-o familie bogată, a urmat un pension francez la Iași și a făcut studii la Paris. A fost prieten cu marile personalități culturale ale secolului al XIX-lea, membru fondator al Academiei Române și participant activ al mișcării revoluționare de la 1848. Și, mai presus de toate, un potențial miliardar al vremurilor noastre, dacă legea drepturilor de autor nu ar prevedea că textele intră în domeniul public la șaptezeci de ani de la moartea autorului. Vă dați seama câți bani ar face an de an dacă ar primi dividende pentru folosirea versurilor din „Hora Unirii”? Toți primarii care se rotesc în bătătura primăriilor, cuprinși de înflăcărare patriotică de Ziua Națională, pe ritmuri de „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română”, toți președinții României care mai că lăcrimează de emoție cu aceeași ocazie. Cu toții i-ar plăti partea bardului de la Mircești, iar el ar duce-o bine mersi doar din drepturi de autor. Păcat!
 

Dar, dacă de „Hora Unirii”, „Andrii Popa”, „Vestitorii primăverii” și „Peneș Curcanul” am auzit cu toții, e mai puțin știut faptul că Alecsandri a fost la un pas de a deveni domn al Moldovei. În perioada ce a precedat Unirea din 1859, Alecsandri, împreună cu prietenii și colegii săi unioniști, a făcut demersuri interne și internaționale pentru a pregăti evenimentul ce va duce la unirea Moldovei cu Țara Românească. Fiind apreciat și de lumea politică, și de cea culturală, Alecsandri a fost propus candidat la tronul Moldovei; a renunțat însă în favoarea prietenului Costache Negri. Nici el n-a fost să fie, căci Cuza a câștigat alegerile în ambele provincii, dar Alecsandri a fost cel care a rostit primele cuvinte la Adunarea de consfințire a viitorului domnitor.

Ca să vă convingeți cu ochii voștri de ce Alecsandri era „cel mai mare om al Moldovei”, însă al Moldovei din trecut, cum sugera și Eminescu când îl așeza în panteonul personalităților definitorii ale „zilelor de-aur a scripturelor române” („Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, / Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, / Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri”), în colecția „Mari scriitori români” a Editurii ART puteți găsi volumele de Poezii alese și Teatru.
 

5. George Topîrceanu – prizonier la nisipurile de aur

Topîrceanu este unul dintre scriitorii români cel mai greu de încadrat, versurile, proza, memorialistica și publicistica sa dezvăluind un autor eclectic, care navighează cu ușurință între umor, ironie, satiră, dramă și ceva fatalism luat peste picior. De la exuberanta „Vara la țară”, făcută celebră de interpretarea celor de la Pasărea Colibri, la „Epilogul” apăsător, trecând prin expresivele Rapsodii de toamnă, poeziile lui Topîrceanu sunt încă tonice.
 

Stilul în care scrie este cu atât mai surprinzător, cu cât, lucru puțin știut, a participat ca soldat la luptele Primului Război Mondial, fiind luat prizonier la Turtucaia. A petrecut doi ani în captivitate bulgară (un fel de nisipurile de aur fără all inclusive), experiențele sale fiind apoi descrise în volume ca Amintiri din luptele de la Turtucaia sau Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate. Atenția cu care privește viața măruntă și-o povestește în poemele care l-au păstrat în mentalul cititorilor este prezentă și în memoriile sale de război:

„Am ajuns lângă dâmbul de pământ din față. În iarba lui arsă de soare, gloanțele foșneau scurt, ca niște șopârle. Împușcăturile bulgarilor, mai dese decât ale noastre, se auzeau limpede și prelung – un șir de răpăituri neregulate. Și deodată încep să disting pe cei care trăgeau în noi: la marginea crângului din față, un om alerga spre noi, cu spatele încovoiat... Apoi altul... Erau bulgarii. Înaintau în salturi mici, pe căprării, câte unul din fiecare flanc, apoi din mijloc – ca la carte. Unii făceau saltul în goană, alții veneau în pas, aplecați ușor, cu lopata în dreptul obrazului. Mă lăsasem la pământ și, sprijinit în coate, fără nici un adăpost în fața mea, trăgeam cu năduf. Cunoșteam acum prețul cartușelor. Uitasem hotărârea cu care am pornit de la mal, să ne tăiem un drum spre Silistra, uitasem descurajarea, neorânduiala și învălmășeala de sub râpi. Eram întreg al clipei de față și trăgeam întruna, c-un fel de voioșie nestăpânită și cu obrajii înfierbântați în adierea vântului.” (Amintiri din luptele de la Turtucaia)
 

Pentru o călătorie prin lumea mică și mare din jur, Baladele vesele și triste ale lui George Topîrceanu sunt de găsit în colecția „Mari scriitori români”.

6. Anton Pann – din strană în alcov

Dacă tot am vorbit de Bulgaria, să ne oprim la maestrul fără cusur al cântecelor bisericești și de lume al secolelor VXVIII-XIX: Anton Pann. S-a născut în Bulgaria de azi, în 1796, pe atunci parte a Imperiului Otoman. De la zece la șaisprezece ani locuiește în Chișinău, iar la șaisprezece ani se mută în București. Va fi paracliser la biserica Olari, cântăreț la biserica Cu Sfinți de pe Calea Moșilor și ucenic la dascălul grec Dionisie Fotino. Așa începe cariera lui de cântăreț, traducător și compozitor. Care-l va face și autor al melodiei ce va deveni peste ani imnul României.

Fără cusur, într-adevăr, dar asta în ceea ce privește priceperea sa muzicală. Căci, în viața personală, cu greu s-a putut încadra în valorile creștine promovate de psalmii pe care-i tălmăcea sau compunea. La douăzeci și cinci de ani se căsătorește cu Zamfira Agurezean, dar dragostea nu durează nici măcar un an, căci, în 1826, pe când se afla în Râmnicu Vâlcea, ca profesor de muzică la școala de pe lângă Episcopia Râmnicului și dascăl la biserica Buna Vestire, are o aventură cu nepoata stareței de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Istoria se află repede, așa că e forțat să plece din oraș. Deși nu e clar dacă divorțase sau nu de Zamfira, își ia și ibovnica cu el și împreună merg la Brașov și apoi la București. Însă nici dragostea pentru nepoata de măicuță nu ține prea mult, căci în 1840 se căsătorește din nou, de data aceasta cu o tânără de optsprezece ani. Nu vreau să insinuez nicio comparație cu viața amoroasă a lui Leonardo DiCaprio, dar e clar că autorul Spitalului amorului voia să testeze pe pielea lui suspinele aduse de „acest Amor, copil nebun, fiu al Venerei”. 
 

Cunoscător de opt limbi străine, din care va și traduce, Anton Pann a arătat aceeași prețuire și limbii vorbite, dedicându-i în 1847 o poveste. Povestea vorbei este de găsit în colecția „Mari scriitori români”. Iar dacă vreți și-un fond muzical, încercați câteva dintre cântecele lui: „Inima mi-e plină” (preferata mea, aici în varianta Ansamblului Anton Pann) sau mult mai cunoscuta „Până când nu te iubeam” – varianta Pink Martini.

7. Mihai Eminescu – dansator cu mână largă

Încheiem călătoria noastră prin istoria (mai puțin știută) a literaturii române cu Mihai Eminescu. Nici n-o să încep pledoaria pentru recitirea textelor lui pentru a vedea că gloria nu-i e gratuită și pentru înțelegerea faptului că, doar pentru că-l studiem la școală, nu înseamnă că e tocit sau desuet. E suficient să ne uităm peste, de exemplu, unele dintre postumele lui, cum e „Antropomorfism”, poemul meu marca Eminescu preferat: „În curând ea pierde-n curte tot al noutății farmec. / Nu-i cucoș ce nu-i luase tot ce-o puică poate da, / În curând alte găine al ei nimb l-întuneca, / Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.”
 

În ceea ce privește istoriile scandaloase, Eminescu n-a ratat niciun subiect, de la adolescența năzbâtioasă la iubirea pasională interzisă, de la publicistica inflamată la afecțiunile psihice. Ba chiar finalul mileniului al treilea l-a găsit într-un scandal, e drept, fără voia lui, atunci când Dilema a propus un dosar tematic dedicat lui. Ce-am aflat recent ține mai degrabă de mici plăceri vinovate pe care poetul de la Ipotești nu se sfia să și le cultive. Într-un podcast cu Damian Anfile, Theodor Paleologu povestește cum tatăl său, Alexandru Paleologu, i-a împărtășit poveștile despre Eminescu, păstrate în familia lor de la o mătușă care l-a și cunoscut direct. Se pare că marele admirator al lui Schopenhauer și primul traducător român din sanscrită era un mare dansator, dând frâu liber picioarelor ori de câte ori se ivea ocazia. Asta, bineînțeles, nu făcea decât să-i sporească vino-ncoa-ul, având și mare succes la femei. În ciuda faptului că era slobod la gură și-și condimenta discursurile cu exprimări neaoșe fără nicio legătură cu muzica sferelor. Tot Paleologu povestește despre cât de cheltuitor era Eminescu, deși e bine știut că n-a dus-o mai niciodată bine cu banii. 
 

Eminescu nu putea lipsi din colecția „Mari scriitori români”, aici fiind publicate volumul de Poezii și cel care reunește Geniu pustiu. Sărmanul Dionis și alte titluri în proză.

*

Coșbuc, Slavici, Caragiale, Alecsandri, Topîrceanu, Pann, Eminescu – ce au toți în comun și ce-i face clasici? O incredibilă capacitate de observare a specificului uman, în toate aspectele lui rele și bune, și transmiterea lui în cuvinte capabile să reziste decenii, secole la rând. Dar și o bună cunoaștere a rădăcinilor culturale românești, păstrate în literatura folclorică, cum sunt și aceste Balade populare care întregesc colecția „Mari scriitori români” a Editurii ART.
 

Surse:

https://historia.ro/sectiune/general/vasile-alecsandri-in-carti-pentru-tronul-565995.html

https://historia.ro/sectiune/portret/secretele-lui-anton-pann-compozitorul-liniei-2281096.html 

https://www.youtube.com/watch?v=zJoqVNX-bzk&t=389s