5 cărți care țin loc de psiholog

Sunt cărți care te fac să ai o părere mai bună despre tine: uite, personajul acela procrastinează mult mai mult; sau celălalt a ajuns și el la o vârstă respectabilă și tot nu știe ce vrea să facă cu viața lui. Hai că realitatea nu-i așa de rea. Sunt și cărți care te afundă într-o disperare aparent fără scăpare, pe care abia aștepți să le termini, ca să revii la existența ta banală, însă predictibilă și lipsită de iceberguri fatale la fiecare colț. Există și un al treilea fel de cărți, care nici nu te înveselesc până la capăt, dar nici nu te dau cu capul de chiar toți pereții; din care intri și ieși într-o tulburătoare relație de love-hate; pe care ai vrea să le închei odată, dar parcă sunt prea bune, prea frumoase, prea puternice ca să le poți lăsa din mână; care nici nu te mângâie pe cap, dar nici nu te trimit la muncă silnică pe viață; care te înfioară prin poveștile lor, dar care-ți dau speranță că nu e totul pierdut, nici cu tine, nici cu lumea din jur. Și o fac cu obiectivitate. Cărți care funcționează cât un lung sezon de mers la psiholog*.

Mai jos vom vorbi despre cinci astfel de cărți. 

Frankenstein de Mary Shelley (ilustrații de David Plunkert, traducere din limba engleză de Adriana Călinescu, colecția Clasici ilustrați, Editura ART, 2019)

Unul dintre filmele care m-au bântuit multă vreme și pe care m-am tot încăpățânat să le revăd este Mary Shelley's Frankenstein din 1994, produs de Francis Ford Coppola, regizat de Kenneth Branagh (care-l și joacă pe omul de știință Victor Frankenstein) și care-i are în distribuție, printre alții, pe Robert De Niro și Helena Bonham Carter. Dacă în prima jumătate stai cu sufletul la gură văzând cum Creatura prinde viață, în a doua stai cu pachetul de șervețele alături, căci nu se poate să nu te emoționeze aventura Omului-Creat-de-Om în încercarea de a scăpa de creator. O minunăție. Cum la fel este și romanul lui Mary Shelley, publicat în 1818 și considerat un roman-cult al genului horror. Încadrare greșită după părerea mea; sigur că nu-i putem trece cu vederea accentele macabre și violente, dar cartea e mult mai mult de atât. Iar ediția aniversară, ilustrată de David Plunkert, îi pune și mai mult în valoare profunzimile morale, umane.

Știm cu toții povestea: în pasiunea sa nemărginită pentru chimie și biologie, Victor Frankenstein se visează Creator și, cu ajutorul electricității, dă viață unei Creaturi alcătuite din bucăți de cadavre. De aici începe drama celor doi: Victor își dă seama că a greșit și că nu-i poate oferi creației sale și un loc în lume, iar Monstrul (cum va fi numit) află în curând că a fi viu nu înseamnă doar să respiri și să-ți bată inima, ci și să ai nevoie de companie, de afecțiune și de un rost. Pe care Creatorul nu i le poate oferi. Așa că va încerca să și le caute singur, cu prețul liniștii lui Victor și a întregii societăți. Dincolo de detaliile științifice inovatoare pe care Mary Shelley le pune în discuție, se deschide o amplă perspectivă asupra responsabilității morale a științei, asupra limitelor pe care ambiția umană ar trebui să le aibă, asupra binelui și a răului, a frumosului și a urâtului și a tuturor acestor lucruri care ne definesc ca oameni și comunitate. Frankenstein este astfel o carte care ridică multe întrebări și care evită să dea răspunsuri, lăsându-și cititorii, de-a lungul celor două secole de la apariție, să-și afle propriile soluții.

Rămâi cu mine de Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ (traducere din limba engleză de Iulia Gorzo, colecția musai, Editura ART, 2019)

Dacă ai peste douăzeci și cinci de ani și se întâmplă să ai sau să îți dorești un copil (indiferent, cred, dacă ești femeie sau bărbat), Rămâi cu mine este cartea care te invită să te întinzi pe o canapea și să te eliberezi de toate fricile, preconcepțiile, frustrările și mai știu eu ce mai ascunde subconștientul nostru. Asta în timp ce-ți spune povestea lui Yejide, o tânără nigeriană, fericită că și-a găsit iubirea și că Akin, soțul ei, este de acord să-i fie fidel și să nu se conformeze poligamiei care caracteriza societatea Nigeriei anilor ’80. Totul merge ca uns până când, la patru ani de la căsătorie, continuă să aibă probleme în a rămâne însărcinată. Medici, leacuri, rugăciuni – nimic nu funcționează. Și bineînțeles că doar ea, Yejide, poate fi de vină, nu ar avea nimeni îndrăzneala să chestioneze fertilitatea soțului. În schimb, rudele și întreaga societate nu vor avea nicio opreliște în a-i reproșa femeii că nu face destul, că nu face ce trebuie, că nu e în stare să producă urmași. Iar pedeapsa nu întârzie să apară: Akin își ia o a doua soție. Care va putea, nu-i așa, să-și împlinească menirea. Supărarea lui Yejide se transformă într-o adevărată traumă, din care face orice ca să iasă. Inclusiv să rămână însărcinată. Numai că pierderile vin una după alta și, cu cât înaintezi în roman, cu atât ai vrea parcă să se oprească. Dar, în același timp, îți dorești să afli cum se termină povestea lui Yejide. 

Maus. Povestea unui supraviețuitor de Art Spiegelman (traducere din limba engleză de Cristian Neagoe, Editura Grafic, 2012)

La granița dintre roman grafic, autobiografie și documentar istoric, Maus este prima bandă desenată laureată a Premiului Pulitzer (1992). Și pe bună dreptate. Căci intensitatea cu care Spiegelman povestește în cuvinte și imagini istoria familiei sale și adâncimile ideologice, sociale și morale pe care le sondează o transformă într-un adevărat manual de terapie: pentru vindecarea propriilor traume (directe sau moștenite) și a unei națiuni întregi. Apelând la metanarațiune pentru a-și putea spune povestea, personajul-narator începe prin a-și întreba tatăl, evreu polonez, despre ororile prin care a trecut în timpul Holocaustului, urmând ca apoi să pună în scenă chiar viața părinților săi, de la tinerețea de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, până la eliberarea din cel mai teribil lagăr – Auschwitz. Ca un artificiu ficțional sau poate ca singura variantă în care putea pune în pagină drama tatălui și a mamei, Spiegelman construiește o parabolă a dezumanizării: naziștii devin pisici, evreii șoareci, polonezii porci, iar americanii câini. Rezultatul este cât se poate de intens: cu cât par mai puțin oameni, cu atât protagoniștii mărturisesc și mai mult abisul uman reprezentat de Holocaust.

Camera de Emma Donoghue (traducere din limba engleză de Ruxandra Ana, colecția musai, Editura ART, 2019)

„Această carte îți va frânge inima...” Așa caracteriza Irish Times romanul Emmei Donoghue. Dar este o subapreciere. De fapt, îți va rupe stomacul în două, îți va face franjuri diafragma, îți va băga un mic șurub în creier și, da, îți va frânge inima. Și sunt sigură că asta se întâmplă indiferent dacă ai sau nu un băiețel în jurul vârstei de cinci ani. Cât avea Jack când a aflat că, de fapt, lumea nu există doar la televizor, ci e chiar acolo, dincolo de cei patru pereți ai camerei în care locuiește cu mama sa de când s-a născut. La nouăsprezece ani, o tânără este răpită și închisă într-o casă cu o singură cameră. Aici va fi violată, aici îl va naște pe Jack și aici va trăi următorii opt ani, pretinzând că duc o viață normală, făcând gimnastică și spălându-se pe dinți de două ori pe zi. Dar, cu cât Jack crește, cu atât mamei îi este mai greu să mimeze normalitatea; mai ales că Bătrânul Nick, răpitorul și paznicul ei, poate în orice moment să-i lichideze. Așa că pune la cale un plan de evadare. Care-i iese. Numai că și ea, și Jack vor afla în curând că lumea de afară, cu așteptările și curiozitățile ei, e la fel de constrângătoare ca cei patru pereți. Libertate, normalitate, spațiu personal, limite fizice și psihice – toate sunt puncte nevralgice pe care romanul, inspirat de un caz real și adaptat într-un film câștigător la Oscar, le atinge și pe care-și invită cititorii să le internalizeze.

Nu vedeți nimic de Daniel Arasse (traducere din limba franceză de Laura Albulescu, colecția Meridiane, Editura ART, 2022)

Când viața de zi cu zi sau cea din cărți pare prea aproape, prea grea, prea multă, poate că o pauză de pictură premodernă e tot ce avem nevoie. Și ce leac mai bun decât colecția de eseuri a lui Daniel Arasse, istoric al artei și unul dintre cei mai de seamă specialiști ai artei Renașterii și Barocului. Cum poate, veți întreba probabil, un manual de istoria artei să ne scoată din prea-prea-ul nostru cotidian? Aici e schepsisul: Nu vedeți nimic nu-i nici pe departe un manual, ci o înșiruire de ficțiuni narative despre tablouri semnate de Velázquez, Tițian, Bruegel sau Tintoretto. În care Arasse ne îndeamnă să vedem ce, de fapt, nu vedem la prima vedere. Nici când e vorba de asemenea maeștri ai culturii universale, ne îndeamnă criticul francez, nu trebuie să lăsăm admirația sau prea marea deferență să ne orbească.

Căci e mai bine să vedem cu ochii noștri și să analizăm cu mintea noastră ce ne prezintă o pânză sau alta. Și să nu ne sfiim să transpunem evidențele în chiar cuvintele noastre: ce-i cu părul ăla nespălat al crailor de la Răsărit din Adorația Magilor a lui Bruegel? Și de ce se-apleacă așa unul dintre ei? Suferă de sciatică? Sau poate de lumbago? Și ce banc prost i-o spune Iosif argatului spre care-și înclină capul? Toate aceste ficțiuni sunt acolo, în tablou. Căci ce vedem e mai important decât intenția inițială a artistului, iar ce înțelegem sau cum putem construi propria poveste a unei opere este, până la urmă, esența experienței artistice. Și-așa e și-n viață. Trebuie doar să căscăm bine ochii și să nu ne mulțumim cu concluzii rumegate de alții.

*Dar suntem oameni mari și responsabili și știm cu toții că, dacă ni se recomandă ședințele de terapie, nu e prea indicat să ne tratăm doar cu literatură.