Zece lucruri neobișnuite despre Frăția Prerafaelită
Plasat în Londra anului 1850, romanul lui Elizabeth Macneal, Fabrica de păpuși, o are în centrul poveștii pe Iris Whittle, o tânără care visează în secret să devină artistă. Șansa ei este întâlnirea cu artistul prerafaelit Louis Frost pentru care acceptă să pozeze ca model. Existența ei se schimbă în mod radical, pe măsură ce ajunge să cunoască lumea boemă a Frăției Prerafaelite, un grup radical de tineri artiști (critici de artă, poeți și pictori) care își propun să reformeze idealurile artistice ale epocii.
Autoarea, aflată la romanul său de debut, împărtășește cu cititorii o serie de lucruri neobișnuite despre Frăția Prerafaelită care au stat la baza poveștii:
1. Frăția Prerafaelită a fost inițial o societate secretă
Frăția Prerafaelită (Pre-Raphaelite Brotherhood) a fost fondată de John Everett Millais, William Holman Hunt și Dante Gabriel Rossetti în anul 1848, ulterior au fost cooptați patru noi membri. Aveau convingerea că arta contemporană este atât banală, cât și coruptă, și căutau să readucă în atenția publicului și a breslei culorile vii și compozițiile detaliate specifice realismului perioadei medievale.
Inițial, s-au constituit sub forma unei societăți secrete care-și semna lucrările cu acronimul PRB fără a-i dezvălui semnificația. Lucru care a dat naștere la interpretări dintre cele mai diverse, de exemplu, unul dintre personajele mele, Silas, îi conferă sensul de „Please Ring Bell”, alții vin cu teorii și mai hazardate cum ar fi „Penis Rather Better”
În timp ce Rossetti, Millais și Holman Hunt sunt inspirați de personajele reale, Louis Frost este totalmente ficțional.
Placa memorială amplasată pe locuința lui John Everett Millais din Gower Street 7,
unde în anul 1848 a fost înființată Frăția Prerafaelită. Sursa fotografiei: Wikimedia.
2. Membrii Frăției Prerafaelite erau cunoscuți pentru faptul că își “racolau” viitoarele modele în plină stradă
Din momentul în care mi-au căzut ochii pe primul tablou prerafaelit, am fost impresionată de frumusețea răpitoare și bântuitoare a personajelor feminine (modele sau muze). Era binecunoscut faptul că artiștii masculi își uneau mâinile în plină stradă și “filtrau” femeile pe care le considerau fermecătoare.
Janey Morris a fost remarcată la un teatru din Oxford, Fanny Cornforth chiar pe stradă. Cea mai relevantă pentru mine, mai ales ca sursă de inspirație, a fost Lizzie Siddal, fiică de meșter tocilar angajată în atelierul unui pălărier. A fost remarcată de Walter Deverell (aflat la periferia Frăției Prerafaelite) și de mama acestui pe când cumpărau o bonetă. Lizzie a fost dintotdeauna pasionată de pictură, iar în copilărie obișnuia să deseneze schițe pe ambalajele de unt. Și-a abandonat slujba din atelierul pălărierului și s-a aruncat în vâltoarea decandentă a societății prerafaelite. A avut o aventură cu Rossetti, a devenit artistă pe cont propriu (cu ceva îndrumare din partea lui Rossetti) și a pozat pentru numeroase tablouri faimoase prerafaelite, printre care și “Ofelia”.
Am construit povestea personajului meu, Iris Whittle, bazându-mă pe începutul carierei lui Lizzie Siddal, asemeni lui Lizzie, Iris este și ea remarcată de artiști în timp ce lucrează într-o fabrică de păpuși.
3. Rossetti a exhumat-o pe Lizzie Sidal pentru a-și recupera volumul de versuri îngropat alături de ea
La începutul relației lor, Gabriel Rossetti a fost atât de obsedat de Lizzie Siddal, încât dragostea lui bolnăvicioasă a inspirat-o pe sora artistului, Christina, să scrie un poem intitulat “În Studioul Artistului”. Pe de altă parte, relația lor era pe departe de a fi perfecta, Rossetti continuând să fie interesat și de alte femei. Lizzie Sidal intră în depresie și devine dependentă de laudanum (băutură pe bază de opiu care se consumă în scop medicinal). Sănătatea ei se deteriorează foarte mult, iar Rossetti nu acceptă să o ia de nevastă decât după ce are certitudinea că Lizzie este pe moarte. Doi ani mai târziu, Lizzie moare în urma unei supradoze în împrejurări care conduc spre ideea de sinucidere.
În semn de omagiu și de prețuire, Rossetti decide să îngroape singurul său manuscris de poezie odată cu Lizzie. Cu toate acestea, șapte ani mai târziu, își dă seama că a uitat toate versurile și că are încă nevoie de ele pentru a-și asigura veniturile. O cunoștință de la Secretariatul de Stat al Marii Britanii îi facilitează exhumarea fără a mai trece prin procedura de aprobare din partea familiei, iar exhumarea se produce în secret, la adăpostul întunericului, în prezența unui reprezentant al artistului. Zvonurile spun că trăsăturile lui Lizzie se păstraseră intacte, iar părul ei roșcat, continuând să crească, umpluse sicriul. În orice caz, adevărul despre starea de descompunere a lui Lizzie Sidal iese la iveală la momentul publicării “Poemelor”, în 1870, când Rossetti se arată nemulțumit de starea în care se găsea manuscrisul și de prezența unei „uriașe găuri de vierme prezente pe fiecare pagină”.
O copie a volumului de versuri aparținând lui Rossetti, unde este foarte vizibilă gaura de vierme.
Imaginea este preluată de pe blogul lui Madeleine Emerald Thiele.
4. Lizzie Siddal a fost la un pas de moarte când a pozat pentru Millais în “Ofelia”
Povestea din spatele lucrării “Ofelia” nu este nici pe departe atât de liniștită și de idilică precum arată tabloul și cum am lăsat să se înțeleagă foarte pe scurt în scena cinei din casa lui Millais la care participă Iris și Louis.
John Millais a pictat-o pe Lizzie Siddal întinsă într-o cadă plină cu apă și îmbrăcată complet. Apa era încălzită constant cu lămpi pe bază de ulei amplasate sub cadă. Numai că lămpile se stingeau mai tot timpul, Millais era prea absorbit de tablou ca să observe orice altceva, iar Sidal nu a zis nimic. Rezultatul a fost că Lizzie a contractat o răceală severă, a fost la un pas de moarte, iar tatăl ei l-a hărțuit pe Millais până când acesta a fost nevoit să achite cele 50 de lire, nota de plată a doctorului.
Pentru a pictat cadrul bucolic al tabloului Millais a lucrat pe malurile Râul Hogsmill din Surrey câte unsprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână, timp de cinci luni de zile în anul 1851. Din această pricină a fost dat în judecată de fermierul pe al cărui teren trecea zilnic în drumul său producând unele stricăciuni recoltei de fân. Despre această experiență, Millais declară la un moment dat: “Muștele din Surrey sunt mult mai musculoase și au o mai mare predilecție pentru pielea umană decât alte surate de-ale lor.”
“Ofelia” a fost expus la Academia Regală de Artă în 1852 și s-a vândut cu 300 de guinee (monede de aur britanice).
Lucrarea “Ofelia” de John Millais este expusă în prezent la Muzeul Tate Britain. Sursa imaginii: Wikipedia.
5. Prerafaeliții erau fascinați de wombați
Wombatul Guinevere este inspirat de fascinația prerafaeliților pentru wombați.
Până la o vârstă venerabilă, Rossetti și-a terorizat vecinii din Cheyne Walk (inclusiv pe Thomas Carlyle care deseori se plângea de zgomot) cu menajeria sa insuportabilă. Deținea mai multe animale exotice, printre care ratoni, canguri, marmote și wombați. A reușit să dreseze un tucan (pe care-l împodobea cu o pălărie de cowboy) și să-l facă să călărească pe spatele unei lame.
Frăția Prerafaelită era în mod deosebit fascinață de wombați. Mamiferele blănoase și-au găsit întotdeauna loc în picturile și tablourile lor. Volumul de versuri al Christinei Rossetti – Piața Goblin – se deschide cu o gravură care înfățișează un wombat, iar unul dintre poeme cuprinde un vers care face aluzie la apetitul acestor vietăți: “Ca un wombat colindă după pradă, obtuz și furios”. Christina Rossetti inventează chiar cuvântul uommibatto, denumirea în italiană a wombatului.
Rossetti a avut doi wombați, pe unul dintre ei l-a numit Tops după prietenul său William Morris (cu nevasta căruia se pare că ar fi avut o aventură). Obișnuia să-l aducă pe Tops la cină, în timp ce acesta dormea în mijlocul mesei, într-un uriaș platou din argint. Animalul a fost foarte bolnăvicios chiar din prima zi, iar în scurt timp a și murit; Rosetti a dispus să fie împăiat și l-a expus în holul casei. Au circulat zvonuri cum că Tops ar fi murit din pricina unui pachet de trabucuri pe care l-ar înfulecat, zvonuri care însă nu s-au confirmat. Însă, indiferent care ar fi fost adevărul, nu am rezistat tentației de a-i atribui partenerului dispărut al lui Guinevere, pe nume Lancelot, presupusul destin tragic al lui Tops.
Autoportretul lui Dante Gabriel Rossetti jelindu-l pe Tops. Sursa imaginii Wikimedia.
6. Dickens îi ura pe Prerafaeliți
Parodie după “Mariana” lui John Millais publicată în revista Punch din mai 1851. Sursa imaginii The Victorian Web.
Mi-a făcut mare plăcere să cercetez și să caut să înțeleg felul în care acest grup de pictori tineri și ambițioși au înfruntat opoziția și criticile în încercarea de a se afirma și de a fi luați în serios. Încă de la înceăut, Frăția Prerafaelită și-a atras multe critici, au fost voci care au afirmat că nu sunt altceva decât parveniți care nu-și însușesc regulile prestabilite ale artei și cu un apetit exagerat pentru realismul insipid. Revista britanică de satiră Punch a publicat o parodie cu un cap supradimensionat care o reprezenta pe “Mariana” lui Millais, alții au vizitat Expoziția de Vară a Academiei Regale numai ca să se amuze în fața acestui tablou, iar criticii de artă au scris numeroase cronici disprețuitoare (una dintre ele este reprodusă literal în Fabrica de păpuși).
Dickens s-a numărat printre cei care au detestat arta prerafaelită. El a lansat acest atac împotriva lucrării lui John Everett Millais intitulată “Christ in the House of his Parents” (“Hristos în casa părintească”): “Aveți în fața ochilor interiorul unui atelier de tâmplărie. În prim-planul camerei se află acest hidos băiat roșcovan, smiorcăit și cu gâtul sucit, în cămașă de noapte, care arată de parcă ar fi fost împuns în palmă de bățul în joacă de un alt băiat în vreun canal din apropiere, palmă pe care o întinde spre contemplare femeii îngenunchiate, atât de îngrozitoare în urâțenia ei, care ar trebui (presupunând că este posibil să existe ființă omenească cu un gât atât de dislocat) îndepărtat de ceilalți asemeni unui monstru pe care se presupune că îl poți întâlni doar în cel mai detestabil cabaret francez sau în cea mai ordinară cârciumă din Anglia. În măsura în care este posibil să combini urâțenia trăsăturilor, cu cea a membrelor sau a poziției iată aici expresia ei. ”
Mi s-a părut interesant că Dickens critică atât “urâțenia” modelului din tablou, cât și tehnica lui Millais.
“Christ in the House of His Parents” de John Millais, 1849-1850. Sursa imaginii: Wikimedia.
7. Effie, soția lui Millais, a fost inițial căsătorită cu Ruskin
La începuturi, membrii Frăției Prerafaelite s-au numărat printre marii admiratori ai lui John Ruskin. Scrisoarea pe care Ruskin a trimis-o pe adresa revistei The Times (și pe care am inclus-o în carte) a fost un punct de cotitură pentru prerafaeliți și o binecuvântată gură de aer după criticile dure primite până atunci. Am suprins în carte entuziasmul lui Millais la aflarea veștii că Ruskin s-a oferit să-i achiziționeze lucrarea “The Return of the Dove to the Ark”, care fusese expusă în 1851 la Academia Regală de Artă.
În acea perioadă, Ruskin era angajat într-un mariaj nefericit și complet platonic cu Effie, cu zece ani mai tânără. Nu se știe din ce pricină cei doi soți nu și-au consumat căsătoria. Ruskin a declarat mai târziu că “persoana soției sale nu era de-așa natură încât să exercite pasiune” și că “era de-a dreptul dezgustat de ea”, ceea ce poate duce cu gândul că fie noaptea nunții a corespuns în mod nefericit cu perioada de menstruație a soției, sau că artistul, atât de familiarizat cu formele fine și delicate ale sculpturilor clasice, a avut un șoc văzând o femeie reală dezbrăcată, neputându-și imagina că acestea posedă păr pubian.
În 1853, Ruskin îl invită pe Millais în vacanță la Trossachs, în Scoția, unde programase să meargă împreună cu Effie. În timpul vacanței, inevitabilul se produce, iar Effie și Millais se îndrăgostesc. Effie se confesează cât este de nefericită alături de Ruskin. Pe perioada vacanței petrecute în Scoția alături de cuplul Ruskin, Millais îi face portretul lui John, ceea ce avea să fie pentru el, așa cum a mărturisit mai târziu, “cel mai detestabil lucru pe care l-am avut de îndeplinit”. La întoarcere, Effie cere anularea mariajului, pe motivul neconsumării acestuia vreme de șase ani. Urmează un imens scandal public, Effie se recăsătorește cu Millais și împreună au opt copii.
Portretul lui “John Ruskin” realizat de Millais la Brig o’Turk. Sursa imaginii Wikipedia.
8. Rossetti era obsedat de femeile roșcate
Elizabeth Gaskell descrie această preferință pentru femeile roșcate pe care o avea Dante Gabriel Rossetti (de fapt, Rossetti a inversat ordinea celor două prenume pe care le purta pentru a evidenția legătura cu marele poet Italian, numele lui adevărat fiind Gabriel Dante Rossetti): “Obișnuiam să avem discuții foarte interesante, mai puțin în momentele în care o doamnă cu părul frumos intra în încăpere. Din acea clipă nu mai avea importanță despre ce anume discutasem sau cât de agreabilă aș fi fost, dacă își făcea apariția un anume tip de păr ondulat și roșcat, dispărea de îndată căutând cu disperare să inițieze o conversație cu proprietara acelui păr.”
Dante Gabriel Rossetti, Regina Cordium, 1860. Sursa imaginii Wikimedia.
9. În școală, Millais a fost atârnat de la o fereastră cu o pereche de ciorapi
John Everett Millais a fost un copil prodigios. Talentul său era cu adevărat remarcabil, așa că mama lui a decis ca întreaga familie să se mute la Londra, pentru ca micul Everett să aibă acces la cea mai bună educație în domeniul artelor. La vârsta de numai unsprezece ani, Millais era cel mai tânăr student admis la Academia Regală de Artă, atrăgând invidia colegilor care-l porecliseră “Copilul”. Odată chiar a fost lăsat să atârne la fereastră, suspendat de o pereche de ciorapi, și a fost salvat de un trecător.
10. William Morris a fost atât de dezgustat de Marea Expoziție încât, literalmente, s-a îmbolnăvit
William Morris nu a fost niciodată membru oficial al Frăției Prerafaelite și nu este asociat cu această mișcare decât după momentul la care se petrec evenimentele descrise în carte. În orice caz, a fost la fel de dezgustat de Marea Expoziție ca și ceilalți membri ai frăției. Liza Picard scrie în cartea sa, Victorian London: “A fost atât de profund și de visceral dezamăgit de obiectele expuse ca fiind reprezentative pentru arta modernă, încât a fost nevoit să iasă acuzând o stare de rău fizic.”
Un articol de Elizabeth Macneal, publicat pe site-ul grupului editorial Pan Macmillan
Fabrica de păpuși, Elizabeth Macneal
Traducere din limba engleză de Radu Șorop
musai, 2019
