„Z, orașul pierdut”. Cartea vs. filmul

Exploratorul britanic Percy Fawcett a fost și este un pop icon. Arthur Conan Doyle s-a inspirat din expedițiile lui când a scris O lume dispărută, iar Hemingway avea pe raft o colecție cu scrierile sale. Misterul care a învăluit dispariția lui în jungla braziliană, în 1925, i-a trimis pe mulți alții să găsească ce căuta: „orașul Z”, avanpostul unei civilizaţii avansate, pe care Fawcett îl credea ascuns în jungla amazoniană. Povestea lui a inspirat piese de teatru, cărți de benzi desenate, un roman din seria Indiana Jones și, mai recent, cartea de nonficțiune a jurnalistului american David Grann, publicată în 2009 și disponibilă în colecția Sapiens, și un film din 2017 bazat pe ea. 

Sursă imdb.com

Dacă tot ne autoizolăm acum, putem strecura printre activități și compararea unor cărți cu filmele pe care le-au inspirat. În cazul Z, orașul pierdut, exercițiul e simplu. Cartea lui Gran e complexă și fidelă realității (deși este o realitate hrănită cu mult folclor); jurnalistul investighează ce s-a întâmplat cu Fawcett și ce așezare căuta, printr-o documentare super consistentă, care include și un traseu propriu pe urmele exploratorului. De cealaltă parte, filmul oferă o versiune romanțată, de Hollywood. 

Cartea spune două povești - cea a lui Percy Fawcett, reconstituită din documente și relatări, şi cea a autorului care porneşte pe urmele lui. Ea redă amănunțit pregătirea Rambo like a lui Percy pentru expediții extreme și întretaie obsesia lui pentru „Z” și cea a lui Grann față de el cu informații despre primele expediții în Amazonia (ale conchistadorilor care căutau El Dorado) și despre Amazonia în sine: un „paradis fals”, ostil vieţii umane şi dezvoltării unei societăţi complexe din cauza condiţiilor aspre de mediu.

Filmul, în schimb, prezintă doar povestea lui Fawcett, în mod liniar, fără s-o plaseze într-un context bine documentat, cum face cartea. O redă destul de fidel, dar îl transformă pe exploratorul britanic, în mod eronat, într-un erou progresist. Unul care pune semnul egal între europeni și indigenii întâlniți în expedițiile sale și care, mai mult decât atât, este ferm convins că aceștia clădiseră o civilizație avansată în ostila junglă amazoniană cu mult înaintea „albilor”. Scopul său, în film, este să spulbere preconcepțiile infatuate ale englezilor față de „primitivi” și să găsească ultima piesă din puzzle-ul civilizației: „orașul Z”. Cuprins, la rândul său, de o infatuare eroică.   

Cartea lui Grann, în schimb, îl aduce pe Fawcett cu picioarele pe pământ: sub influența puternică a culturii imperialiste în care se născuse, el credea că „Z” fusese ridicat de un trib de europeni dispărut, de „indieni albi”, mai exact. „Oricât s-ar fi revoltat Fawcett împotriva moravurilor victoriene – s-a convertit la budism și a trăit ca un războinic indigen –”, scrie Grann, „nu a reușit niciodată să le depășească. A supraviețuit tuturor pericolelor din junglă, dar nu a reușit să scape de boala urâtă a rasismului.” 

Cam același lucru spunea recent și unul dintre detractorii lui Fawcett, britanicul Hugh Thomson, care a condus mai multe expediții în Peru în vremurile noastre. Nu doar că îl face rasist, dar îl și prezintă ca pe o glumă a explorărilor. „Veți scotoci în zadar antologii de explorare în căutarea numelui lui”, scrie el. „Nu apare niciunde dintr-un motiv simplu: nu a descoperit nimic. De fapt, exploratori mai târzii, ca mine, îl considerăm o rușine. A fost un fantezist cu fler pentru publicitate și un rasist a cărui viziune îngustă asupra culturilor amazoniene i-a adus, probabil, sfârșitul.” 

Aceste vorbe fac însă și mai captivantă toată mitologia din jurul lui.

David Grann, Z, orașul pierdut. Povestea amazoniană a unei obsesii fatale

• Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
•  
• Editura ART, colecția Sapiens, 2019
•  
• Un text de Dacian Negrea