Viet Thanh Nguyen, întâlnire cu cititorii din România: „Nu cred în autenticitate, în întregirea sinelui odată cu vizitarea țării de origine”

O vacanță petrecută cu familia în Paris și curiozitatea de a merge în Europa de Est, unde nu fusese niciodată, l-au determinat pe Viet Thanh Nguyen, scriitorul american de origine vietnameză, să „dea o fugă” la București pentru a se întâni cu cititorii și pentru a participa la evenimentul organizat de Editura ART. Pe 6 iulie 2023, în grădina Verona, Nguyen a dialogat cu Monica Cure, Mihaela Dedeoglu, Victor Cobuz și Răzvan Țupa, în cadrul întâlnirii moderate de Iulian Bocai. Fermecător, inteligent, calm și stăpân pe sine, dovedind în răspunsurile sale mult umor și prezență de spirit, scriitorul a captivat audiența cu poveștile despre membrii familiei care au ajuns în America și cei rămași în Vietnam, dar și cu comentariile despre identitatea lui de scriitor al unei minorități sau paradoxurile umane care îl fascinează și pe care le explorează în cărțile sale. 

Mulți dintre cei prezenți au fost emoționați să se afle atât de aproape de un câștigător al Premiului Pulitzer, primit în 2016 pentru romanul Simpatizantul (publicat în 2017 la Editura ART, colecția musai). Urmărind un protagonist cu o viață dublă care ajunge din Vietnam în Statele Unite și înapoi, cartea îmbină suspansul cu ideile politice, atingând teme precum identitatea, memoria, loialitatea pentru o cauză, statutul de refugiat. Sunt, de altfel, temele predilecte ale lui Viet Thanh Nguyen, care revin în volumul de proză scurtă Refugiații (ART, 2018) și în Devotatul (ART, 2023), continuarea romanului Simpatizantul. 

Una din sursele de inspirație pentru ficțiunea sa este biografia autorului: împreună cu părinții și fratele mai mare, a părăsit Vietnamul de Sud la vârsta de patru ani, în aprilie 1975, cu puțin înainte de căderea Saigonului și de preluarea puterii de către Vietnamul de Nord comunist. Familia lui se numără printre cei peste un milion de vietnamezi care au ajuns în Statele Unite, unde și-au clădit o viață nouă sub pecetea statutului de refugiat. Deși nu este sigur dacă părinții i-au citit volumele publicate, Viet Thanh Nguyen știe că sunt mândri de ceea ce a realizat: este profesor la Universitatea California de Sud, iar cărțile lui sunt traduse și apreciate peste tot în lume. După vizita în România, a apărut și cartea sa de memorii, A Man with Two Faces, în care Nguyen vorbește deschis despre parcursul vieții sale, rolul de fiu și cel de tată, moștenirea etnică  și rănile care se redeschid, conștiința dublă și necesitatea atât a uitării, cât și a amintirii. 

Tatiana Dragomir, traducătoarea cărților lui Nguyen în limba română, spune într-un interviu publicat în numărul 3 al revistei Artstagram: „Cărțile lui Viet Thanh Nguyen, romanele în primul rând, sunt un veritabil regal. Stilul lui este mai degrabă un potpuriu de stiluri cu care jonglează prin mijlocirea unui narator-personaj complicat, captiv în propria lui memorie. (...) Era limpede că așa avea să fie și scriitura: complicată, analitică, digresivă, bogată. Tot ce am avut de făcut a fost să deschid bine ochii și să-i urmez fiecare meandru.“

La întâlnirea cu cititorii de la Cărturești Verona, Viet Thanh Nguyen a spus, printre altele: „Mă preocupă foarte mult felul cum închei un roman. Dacă citiți cartea mea până la final, constatați că protagonistul trăiește, iar ăsta poate fi considerat un final fericit. Însă nu mă interesează finalurile fericite în stil hollywoodian. (...) Cele două romane, Simpatizantul și Devotatul, sunt despre războiul din Vietnam și colonialism, dar am vrut să introduc și tematici existențiale importante, de exemplu: ce presupune să fii un om care trece printr-un asemenea moment crucial.“ 

Pe Viet Thanh Nguyen îl preocupă paradoxurile din existența umană, de pildă a fi fericit și nefericit în același timp. Protagonistul din Simpatizantul își dă seama de tragedia și comedia din viața lui și a celorlalți. Nguyen a vorbit și despre paradoxul și absurditatea ideologiei: avem nevoie de ideologie pentru a trăi, a supraviețui, a schimba lumea, însă noi, ca ființe umane, suntem corupți și inevitabil vom corupe aceste idealuri și le vom duce într-o direcție greșită. 

Ca autor american de origine vietnameză, are o poziție complicată: societatea americană așteaptă de la el să fie preocupat doar de problemele comunității sale, ale minorității din care face parte. Se așteaptă ca el să traducă și să explice pe înțelesul majorității istoria, cultura, rănile, punctul de vedere al minorității. Nguyen nu își neagă identitatea, dar scrie despre aceste subiecte ca și cum ar face parte din populația majoritară. 

Autorul nu îi privește pe refugiați prin prisma viziunii generale, ca obiecte patetice care au nevoie să fie salvate, ci îi vede ca pe niște figuri tragice, oameni dezamăgiți de propria țară, al căror viitor depinde de salvarea lor de către o altă națiune; însă ei nu-și doresc să aparțină unui alt stat. Protagonistul din Simpatizantul vede lucrurile din ambele perspective, ceea ce îi oferă o mare empatie, iar empatia, pe lângă faptul că duce la indecizie în privința acțiunii, este o componentă importantă a literaturii. Din păcate, lumea este plină de oameni lipsiți de empatie, care privesc dintr-un singur punct de vedere.

Cât despre Devotatul, autorul a spus, în glumă, că a vrut să plaseze acțiunea romanului în Franța pentru că pe francezi nu-i insultase încă. A trecut apoi la o explicație mai realistă: a fost dintotdeauna intrigat de colonizarea mentală a vietnamezilor de către francezi, a căror influență a rămas chiar și după plecarea lor din Vietnam (pe care l-au colonizat timp de 80 de ani). Se pare că francezilor le place mult de vietnamezi, dintr-un motiv simplu: nu sunt algerieni. 

Unul din scopurile romanului Devotatul nu e neapărat semnalarea necesității de a vorbi mai mult despre Indochina (care e aproape absentă din manualele franceze), ci de a scoate în față contrastul dintre romantismul francezilor, pe care ei îl exportă cu atâta nonșalanță, și cartierele de imigranți din Paris, fără a cădea însă în capcana de a-i prezenta pe refugiați în postura de îngeri sau victime. Și ei comit crime și violență, cu toate că nu se pot compara cu crimele și violențele comise de colonizatori. O altă temă a cărții este comunismul, care în Franța are rădăcini în Iluminism și deci o bază filozofică, spre deosebire de Statele Unite, unde anticomunismul este cealaltă religie, pe lângă creștinism, și nu există niciun pic de simpatie pentru această doctrină care vine în antiteză cu capitalismul, văzut ca parte esențială a culturii americane.
 

S-au discutat mult mai multe pe parcursul întâlnirii care a durat aproape două ore. La final, Viet Thanh Nguyen a oferit autografe unui lung șir de cititori și a mai găsit resurse și pentru o fotografie cu fiecare, sau măcar o remarcă plină de simpatie. Întâlnirea cu Nguyen a fost o experiență aparte, dar și o lecție de modestie, deschidere și generozitate. 

SIMPATIZANTUL

„Valuri de apă amniotică se aruncau asupra orașului, ca o avanpremieră la anotimpul ploios care se apropia.”

„Aș fi vrut să o strâng în brațe și să-mi frec genele de ale ei, ca într-un sărut de fluture.”

„Foloseam sosul de pește în același mod în care sătenii din Transilvania purtau la ei căței de usturoi ca să țină vampirii la distanță.”

„Eu am mâncat cu măsură, în timp ce maiorul s-a îndopat de-a dreptul, cu entuziasmul lipsit de disciplină al unui om îndrăgostit de mâncare, vorbind cu gura plină.”

„Singurul lucru bun atunci când ești gras, în afară de mâncare, este faptul că tuturor le sunt simpatici oamenii grași. Nu-i așa? Așa este. Oamenii râd de grași și îi și compătimesc.”

„În toate cele șase duminici maiorul și-a urmat rutina fără nici o variație, consecvent rutei lui ca o rață sălbatică migratoare, traversând în drumul lui spre casă un cartier cu blocuri care păreau toate moarte de plictiseală.”

„Înainte de a ne întoarce acasă, am mai cumpărat dintr-o piață din zonă niște portocale care își etalau buricul prin săculețul din plasă într-un mod foarte indecent.”

„Alături de telefon trona o statuetă Oscar aurie, care putea fi folosită fie ca sceptru regal, fie ca ghioagă cu care să spargi capetele scenariștilor impertinenți.”

„Madame gătise și toată casa mirosea a supă de carne de vită și anason stelat, o aromă bogată, încărcată de sentimente, pe care o pot descrie doar ca pe un bughet de dragoste și gingășie.”

„De foarte departe mi-a răsunat în cap glasul mamei mele: Ține minte că tu nu ești pe jumătate ceva, ci ești de două ori mai mult decât totul.”

„Indiferent dacă pe fac pe grozavii sau dacă se arată foarte îndatoritori, autorii, în esența lor, au o nesiguranță de sine și sunt posesorii unor egouri foarte sensibile, cu o constituție delicată – la fel ca vedetele de film, doar că scriitorii sunt mult mai săraci și mai puțin eclatanți.”
 

„Sigur că e mai bine să fii iubit decât urât, dar este mai bine să fii urât decât ignorat.”

„Aşa cum a spus şi Hegel, tragedia nu se naşte din conflictul între bine şi rău, ci între bine şi bine, o dilemă de care nici unul dintre noi, cei care voiam să luăm parte la făurirea istoriei, nu aveam cum scăpa.”

„În momentul în care congresmanul s‑a ridicat în picioare, mi‑am domolit tremurul din stomac. Mă aflam la doi paşi de câteva specimene reprezentative ale celei mai primejdioase creaturi din istoria lumii, bărbatul alb în costum.”

„M‑am plâns într‑un rând mătuşii, care însă m‑a afurisit o grămadă şi cu atâta inventivitate, de a trebuit să‑mi consult nu doar ceasul, dar şi dicţionarul. Până şi taximetriştii care se învârteau cu triciclurile lor prin jurul vilei Generalului în căutare de clienţi au fost impresionaţi.”

„Problema ta nu este că gândeşti prea mult; problema ta este că laşi pe toată lumea să afle ce gândeşti.”

„În afara conştiinţei mele, mai exista şi o parte a corpului meu de care abuzam grav, şi anume ficatul.”

„Americanii sunt o naţie confuză fiindcă nu pot să admită această contradicţie. Ei cred într‑un univers în care domneşte justiţia divină şi în care rasa umană este vinovată de păcatul primordial, dar cred şi într‑o justiţie seculară, în care fiinţele umane sunt considerate inocente. Nu poţi să le ai pe amândouă.”

„Cel mai bun tratament medical este o idee relativă, ţine minte. Oricât de rău te simţi, consolează‑te cu gândul că există oameni care se simt mult mai rău.”

DEVOTATUL

„O, Saigon, Perla Orientului! Sau cel puţin aşa a fost botezat, foarte probabil de francezi, folosind o expresie de alint pe care o adoptaserăm şi noi înşine, căci nimic nu îi face mai mare plăcere poporului unei ţări mici decât să fie măgulit, oricât de rar s‑ar întâmpla asta.”

„Lasă, o să‑ţi treacă! iar el a luat sticla într-un final şi am băut amândoi pe bancheta din spate până ne‑am matolit de tot, într‑o frăţie, comunicând între noi fără cuvinte, în felul în care comunică bărbaţii, animalele sau copacii.”

„Ambasadorul de asemenea a procedat la torturarea publicului cu un sufleu bilingv plin de clişee, garnisit cu frişca unor complimente exagerate la adresa culturii franceze. Era nevoie de un real talent pentru a folosi atât de multe cuvinte în cele două limbi fără a spune nimic.”

„Atracţia faţă de o anumită rasă este tot rasism!”

„Dacă Isus Cristos, care a fost copilul unor refugiaţi, născut într‑un staul, sărac, un tip dintr‑o colonie, un ţărănoi dintr‑o văgăună, dispreţuit de conducătorii societăţii din care făcea parte şi de conducătorii acelora, un modest tâmplar – dacă acest Isus Cristos a devenit universal –, atunci şi eu pot fi universal, imbecilule!”

„Voiam ploaie, nori şi delfini. Voiam să fie mai răcoare în timpul zilelor caniculare şi mai cald în timpul nopţilor îngheţate. Voiam să ştim cu aproximaţie când vom ajunge. Voiam să nu fim morţi când vom ajunge. Voiam să fim salvaţi de nemilosul soare, care parcă ne frigea la grătar. Voiam televizor, filme, muzică, orice ca să ne trecem timpul. Voiam iubire, pace şi justiţie, dar nu şi pentru duşmanii noştri, care am fi dorit să ardă în iad, preferabil pentru vecie.”

„Ah, Champs‑Élysées, proslăvea Burete. Oh, Turnul Eiffel!

Iar noi toţi leşinam, dar numai puţintel, şi visam că într‑o zi vom reuşi şi noi să ne îmbarcăm pe un vapor cu aburi având ca destinaţie acea metropolă, doar cu un geamantan, o bursă şi un complex de inferioritate.”

„De la Descartes, de exemplu, am învăţat că întrucât gândesc, se cheamă că exist! Dar am învăţat şi că într‑o lume împărţită între trup şi minte, noi, vietnamezii, eram guvernaţi de trupurile noastre, motiv pentru care francezii ne puteau conduce cu minţile lor.”

„Coloniile erau un colier din perle care înfrumuseţa gâtul de alabastru al colonizatorului.”