Interviu | Șerban Foarță: Un „Târg Gaudeamus“ are loc, noaptea mai cu seamă, în fiece vitrină luminată a unei librării selecte.

Șerban Foarță: Născut la 8 iulie 1942, la Turnu-Severin. Părinți: Nicolae Foarță, medic, și Yvonne Foarță, născută Burger, profesoară de muzică. Căsătorit, fără copii; prima soție, Maria Galetariu, decedată; recăsătorit cu Ildikó Gábos. Studii (primare, gimnaziale și liceale) la Turnu-Severin, Liceul Traian, între 1949-1960. Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universității Timișoara, între 1960-1965, secția română-germană. Doctoratul la Universitatea Timișoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu. De profesie scriitor, liber profesionist (cu excepția câtorva luni: martie-noiembrie 1969, când este referent literar la T.N.T. și, respectiv, corector la revista Orizont) până în 1990. Director al Teatrului Național din Timișoara (1990-1991); profesor, între 1992 și 2005, la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, secția Jurnalism. Membru al Uniunii Scriitorilor din România; membru ASPRO (din 2000). Beneficiar (între 15 octombrie 1991-15 ianuarie 1992) al unei burse de studii la Paris, oferită de Ministerul francez al Culturii. Hobby-uri: pictură, pian. Autor al peste 90 de cărți de versuri, eseuri, proză și traduceri; laureat al nu puține premii literare (culminând cu marele premiu „Eminescu”).

S.I.: Cum s-a născut pasiunea scrisului? Ce rol au avut școala, lecturile, cărțile și autorii în cristalizarea ei?

Ș.F.: Cum, oare, s-a născut pasiunea asta, nu mi-e nici mie foarte clar (mai puțin faptul că țineam, cu obstinație, să devin, largo sensu, un artist). Firește, cărți, lecturi și școală și-au avut rolul lor într-asta, dar unul nu covârșitor. Patima cititului n-am prea avut-o, în afara unor cărți de aventuri, din cauza cărora întârziam la mesele de prânz, – care, după bunică-mea, ca să înceapă, trebuiau să aibă un cvorum anumit: eram, de obicei, 8 (opt) la masă. (Acum, ar fi să fim 8 – 7, adică eu, eu singur, fără ceilalți.) Să revenim la ale noastre: cred că lectura nu m-a pasionat, și din cauză că nu puține cărți mi-au fost citite de către, nu o dată, alții: de bunica-mi dinspre mamă și alte doamne binevoitoare (Quo vadis, bunăoară) – din franceză, într-o ediție Art nouveau, somptuoasă, din care-mi tălmăcea proprietăreasa profesorului meu de pian, înaintea orei sau, câteodată, după. (De-ai fi întrebat-o,-n iunie ’51, „Unde ai de gând să-ți faci concediul, Doamnă?“, n-ar fi știut să-ți spună „La Ciulnița, pe Bărăgan, în aer liber.“) Într-un cuvânt, literatura, pentru mine, va fi ținut, mult timp, de genul strict oral... De fapt, nici să citesc nu știam, încă. Apoi, de pe la 16 ani încolo, critica literară m-a pasionat mai mult decât literatura, din tendința, poate, de-a fi altfel (dar și dintr-o abilă stratagemă: cărțile sunt, acolo, rezumate, ceea ce face cvasi- inutilă, de obicei, lectura lor). Craii de Curtea-Veche a fost, însă, adevăratu- mi coup de foudre (și mai este). Sunt oscilant în privința calificativelor pe care mi le atribui singur.

S.I.: Cât de importantă este cartea în formarea spirituală a ființei umane? Cartea în sensul de lectură, dar și de știință de carte... Cartea care conduce la știința de carte... Știința de carte care determină dragostea de carte... Ce rol joacă sau ar trebui să joace lectura în existența noastră?

Ș.F.: Ar trebui să reproducem cât mai „citeț“, în ocurență, Bibliotecarul lui Giuseppe Arcimboldo, personaj (pre)fabricat din cărți, din pagini și coperte suprapuse, care-i alcătuie substanța proprie, – tot astfel cum, pentru un Valéry, leul constă din miei asimilați.

Problema e cu ce împănăm cartea, azi?!

S.I.: Ce ar trebui să facă școala, profesorii, pentru a-i atrage pe copiii și tinerii de azi spre lectură? Ce argumente, ce strategii, ce stratageme ar trebui folosite de cei maturi spre a le cultiva acestora atracția spre carte și pasiunea lecturii?

Ș.F.: Anton Pann ne relatează cazul unui dresor de urși. Ursul, analfabet prin definiție, după un curs (scurt) simili-pavlovian, trebuia să simuleze, în arenă, lectura unei bucoavne. Dresorul împăna filele cărții cu mici bucăți de fleică la grătar. Bietul urs, flămând de niște zile, nu se mai sătura să le miroase, răsfoindu-le și aburcându-le la nas, ceea ce aducea cu o lectură a respectivei cărți! – Problema e cu ce împănăm cartea, azi?!

Un „Târg Gaudeamus“ are loc, noaptea mai cu seamă, în fiece vitrină luminată a unei librării selecte.

S.I.: Suntem din ce în ce mai tehnologizați, existența noastră este tot mai digitalizată. Iată, Târgul Gaudeamus 2020 s-a desfășurat online. Cum vedeți destinul cărții, viitorul lecturii în era tehnologică, aflată într-o dezvoltare exponențială? Va rezista cartea de hârtie?

Ș.F.: Încep cu sfârșitul întrebării: Depinde de rezistența hârtiei ca atare. (Răspunsul este unul hâtru!) În rest, o carte, bineînțeles, nu-i un simplu teanc, mai gros sau mai subțire, de file tipărite și broșate, nu-i un artefact impersonal. Ea are un miros, un foșnet, specifice și absolut obligatorii, – tot astfel cum cartoful-pai cuvine-se a fi crocant. În rest, un „Târg Gaudeamus [2020]“ are loc, noaptea mai cu seamă, în fiece vitrină luminată a unei librării selecte. Vorba poetului Bacovia: „Dorm volumele savante-n înghețatele vitrine“. Dorm fără foșnet, nici miros, într-un, așa-zicând, „nadir latent“.

Programa puțin mai liberală făcea tandem cu, dacă vreți, pogromul.

Interviul integral poate fi citit în Numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului.