Un romance victorian, despre „Charles și Emma. Crezul familiei Darwin”, de Deborah Heiligman

Prin ideile din opera sa științifică (ușor rezumabile și popularizabile, chiar dacă mult timp contestate), Charles Darwin a intrat în cultura și mentalitatea populară drept prototipul savantului cu intuiții geniale, absorbit de munca sa și, cel mai probabil, complet neatent la lumea din jur. Figura lui de patriarh victorian te lasă să bănuiești că locul său preferat din casă era biroul, unde nimeni nu îndrăznea să intre și să-i tulbure gândurile (geniale, evident). Însă Deborah Heiligman ne oferă în volumul Charles și Emma. Crezul familiei Darwin (trad. rom. Andrei Bontaș) o altă imagine a celebrului om de știință: cea de soț îndrăgostit și de tată iubitor. Un tată care urmărea cu interes științific dezvoltarea propriilor copii, însă, spre deosebire de tații victorieni (sau, mă rog, spre deosebire de imaginea pe care o avem noi despre tații victorieni și care ar putea fi foarte bine o prejudecată), nu doar că-i vedea și-i auzea, dar îi și îmbăia și îi îngrijea când erau bolnavi.

Aceasta nu este o biografie a lui Charles Darwin, ci una a căsniciei acestuia cu verișoara sa, Emma Wedgwood, și a vieții lor de familie. Este, de asemenea, o carte emoționantă și caldă despre omul din spatele imaginii savantului (deși cuprinde și numeroase informații și despre activitatea sa științifică, dar mai degrabă ca o completare la cele legate de viața sa personală). Este, aproape, un mic roman victorian de dragoste, unul în stilul lui Jane Austen am putea spune, cu o pereche aparent nepotrivită, dar care reușește să treacă peste piedici și diferențe și să ajungă la o relație armonioasă (și, legat de asta, unul dintre amănuntele insolite referitoare la Darwin este că îi plăceau enorm de mult romanele de dragoste, mai ales cele terminate cu final fericit, pe care le citea împreună cu soția sa, sau, mai bine zis, ea i le citea lui și el o asculta cu plăcere).

„În primele lor zile împreună și‑au petrecut cea mai mare parte a timpului în casă pentru că ningea. De asemenea au cumpărat mobilă, veselă de bucătărie și haine, inclusiv o ținută de zi pentru Emma. (...) Au împrumutat câteva romane de la bibliotecă, începând astfel îndelunga tradiție a cititului împreună – de obicei, Emma îi citea lui Charles atunci când acesta se odihnea. Lui îi plăceau romanele cu final fericit și odată a scris: «Binecuvântați fie romancierii! O mulțime de romane mi‑au fost citite cu voce tare; îmi plac toate cele care, cât de cât bune fiind, nu au final nefericit, lucru care ar trebui scos în afara legii. După gusturile mele, un roman bun trebuie neapărat să aibă un personaj de care să te îndrăgostești, iar dacă e vorba de o femeie frumoasă, cu atât mai bine.»”

Una dintre piedicile în calea fericirii lor ar fi fost, în primul rând, înrudirea celor doi: Charles și Emma fiind veri primari a existat întotdeauna temerea ca nu cumva copiii lor să fie afectați de malformații ereditare (și se bănuiește că s-a și întâmplat asta în cazul unui copil care, din păcate, a murit de timpuriu). O altă nepotrivire, una la fel de mare în contextul epocii, era faptul că, în timp ce Emma era o persoană credincioasă, Charles nu era mai deloc (ceea ce ar fi creat probleme privind reîntâlnirea lor în viața de apoi – fiind necredincios, el ar fi ajuns cu siguranță în iad, după credința ei). 

Dincolo de aceste neajunsuri, însă, povestea de iubire dintre Charles și Emma chiar este un romance veritabil și simpatic, ce începe cu el punând pe o hârtie argumente pro și contra căsniciei în general: unul dintre argumentele contra era „o groaznică irosire a timpului”, iar unul dintre cele mai originale argumente pro: „Oricum, o soție este mai bună decât un câine”, de la care s-a ajuns la „Aș zice că merită să fii bolnav dacă știu că ai tu grijă de mine” (unele dintre ultimele cuvinte pe care se pare că i le-a spus Charles aflat pe patul de moarte, Emmei care-l îngrijea, așa cum o făcuse toată viața, pentru că el a fost încontinuu suferind). Între acestea două se află aproape patruzeci de ani de fericiri și suferințe casnice, zece copii (dintre care trei morți – episodul morții lui Annie, fetița preaiubită, fiind de-a dreptul sfâșietor pentru ambii părinți), o casă plină cu dragoste, plante și tot felul de lighioane (casa Down) și o operă științifică rămasă pentru posteritate.

Problema necredinței lui Charles era, în epocă, un inconvenient mult mai mare decât am putea crede în vremurile noastre agnostice. Temerea Emmei că vor fi despărțiți pentru veșnicie era, din punctul său de vedere, una reală și de o maximă importanță, iar autoarea înaintează ipoteza confirm căreia credința soției sale este cea care l-a făcut pe Charles Darwin să amâne mai bine de douăzeci de ani publicarea ideilor referitoare la teoria evoluției prin selecție naturală la care ajunsese după călătoria la bordul navei Beagle. Îi era pur și simplu teamă că ar putea s-o supere prin faptul că această teorie nu-i lăsa lui Dumnezeu niciun loc în lume. Însă Emma a fost una dintre primii cititori ai cărții și chiar l-a ajutat să editeze unele pasaje mai greoaie, precum și greșelile ortografice (se pare că el era teribil de neglijent la acest capitol).

„Charles avea prieteni foarte credincioși, iar unul dintre ei era vechiul său mentor Henslow. Pe de altă parte, tânărul naturalist nu renunțase cu totul la Dumnezeu. Își amintea că, în fața frumuseții junglei braziliene, rămăsese mut de uimire și contemplase ideea existenței unei forțe divine. În Jurnalul de călătorie, relatarea expediției sale în jurul lumii pe care se pregătea să o publice, scria: «Este imposibil să exprim în totalitate sentimentele de uimire, admirație și devoțiune care mi‑au umplut și mi‑au înălțat sufletul.»

Însă această devoțiune nu era suficientă în ochii celor mai mulți oameni. Majoritatea celor din jurul lui Charles credeau în Dumnezeu și credeau că acesta crease nu numai toate speciile deodată, ci și fibra socială a lumii în care trăiau. Biserica era o parte fundamentală a societății britanice, ea dictând regulile ierarhiei în care se aflau toți. (…)

A te împotrivi divinității și credinței însemna a contesta structura socială înrădăcinată. Dacă teoria lui Charles devenea cunoscută, populară, putea răsturna orânduirea britanică. Dacă nu Dumnezeu era cel ce hotărâse că aceea era ierarhia care să‑i cuprindă pe toți, Anglia se putea prăbuși în haos. Iar Charles, om cuviincios, conservator – în sensul că‑și dorea ca felul de a fi al britanicilor să nu se schimbe – și care nu voia să provoace nimănui vreun neajuns, cu siguranță că nu se vedea în postura celui care provoacă un astfel de haos.”

Volumul oferă și o foarte bună imagine a atmosferei epocii în care aceștia au trăit, de la importanța Bisericii în viața cotidiană, până la climatul științific efervescent (pasiunea colecționării vestigiilor, naturaliștii plecați în jurul lumii în căutare de exponate din ce în ce mai interesante și mai exotice, teoriile științifice care se amestecau cu cele spiritiste – aceeași persoană putea participa într-o seară atât la o discuție științifică despre evoluționism vs. creaționism, cât și la o ședință de spiritism), bolile copiilor și ale adulților și remediile (ineficiente, de multe ori) pe care le aveau la dispoziție, sau tot felul de detalii referitoare la viața casnică de atunci (servitori, mobilier, dineuri, chirii etc.).

Este o carte care se dorește a fi umană și inspiratoare, dar căreia nu-i lipsește documentarea serioasă și informațiile științifice (fără de care nu ai putea avea întregul tablou al vieții lui Darwin). Scrisă prietenos, este o modalitate simplă și plăcută de a afla cine a fost Charles Darwin, o lectură de weekend, de vacanță sau, pur și simplu, de relaxare, dar care, cel mai probabil, te va îndrepta să mai cauți și alte cărți care s-o completeze, cum ar fi, să zicem, Cintezele lui Darwin. O istorie a evoluției în acțiune, de Jonathan Weiner (cel care semnează și Cuvântul-înainte al acestei cărți) pe care eu taman mi-am pus-o pe listă.