Tu n-ai momente în care ai prefera să fii altcineva, nu cel care ești?

Apărut în 2017, la 42 de ani de la căderea Saigonului, volumul Refugiații este dedicat de Viet Thanh Nguyen „refugiaților de pretutindeni”. Deși protagoniștii celor opt proze sunt, în mare parte, refugiați vietnamezi care și-au refăcut viața în California în urmă cu câteva decenii, dramele lor și încercările prin care au trecut au o relevanță cât se poate de actuală pentru vremurile contemporane, când mii de oameni continuă să fie prinși în procesul dureros al dezrădăcinării și al fugii, al asimilării și al uitării. Poveștile din acest volum vorbesc despre toleranță și demnitate, despre suferința care nu ține cont de statutul social sau de limitările geografice, despre faptul că ceea ce contează, mai presus de orice, este verticalitatea ființei umane în fața încercărilor cumplite ale vieții.

Am regăsit aici o parte din reperele istorice și subiectele cu care eram deja familiarizată din Simpatizantul: războiul din Vietnam și căderea Saigonului, în 1975; fuga disperată în avioane și bărci înțesate până la refuz; exilul și adaptarea într-o țară străină, un proces chinuitor însoțit de sentimentul alienării, șocuri culturale, nesiguranță și umilințe; episoadele traumatizante din cealaltă viață, care amenință echilibrul precar al noii vieți, golită de reperele familiare. Însă aceste teme capătă o nouă greutate și o semnificație mai profundă în Refugiații, unde unghiul se schimbă cu fiecare proză, ca într-un joc narativ în care mingea trece de la un jucător la altul și dincolo de fileu, în tabăra opusă.

Nguyen dă pasa de la o mamă vietnameză la un pilot american care i-a bombardat țara în război; de la un tânăr născut într-un lagăr de refugiați din Guam la un hispanic care, în urma unui transplant, primește ficatul unui bătrân vietnamez; de la cei rămași în Saigon la rudele care au fugit și duc o existență idealizată pe pământul făgăduinței. Suferința unei tinere refugiate care și-a pierdut fratele în timpul traversării Pacificului găsește ecou în drama unui bărbat american a cărui familie a murit într-un accident aviatic; inadaptarea și discriminarea resimțite acut de o tânără americană, născută dintr-un tată de culoare și o mamă japoneză, se oglindesc în intoleranța cu care sunt tratați imigranții. Prin aceste pase încrucișate, autorul conturează un tablou cu multiple nuanțe, în care tragediile personale ajung să capete un caracter universal, pierzându-și particularitățile istorice, etnice și teritoriale.

Viet Thanh Nguyen nu stăruie foarte mult asupra evenimentelor cumplite din trecut, care apar sub forma unor străfulgerări rapide în memoria protagoniștilor săi – oameni de diferite vârste și categorii sociale, care încearcă să depășească traumele ce i-au marcat. Obiceiul de a uita era sădit atât de adânc în el, de parcă și-ar fi petrecut întreaga viață mergând cu spatele printr-un deșert și ștergându-și urmele pașilor, rămânând doar cu niște amintiri răzlețe. Însă trecutul nu poate fi îngropat cu ușurință, cum nu poate fi ignorat nici ceea ce a dezvăluit el despre caracterul fiecărui refugiat în parte: în timp ce un frate s-a sacrificat pentru a-și salva sora din mâinile piraților, un soldat disperat și-a împușcat semenii pentru a-și face loc într-o barcă. În timp ce o mamă și-a păstrat calmul și demnitatea, spălându-și copiii însetați cu salivă și apa sărată a mării, un adolescent a înțeles cât de puțin contau pentru el viețile celorlalți atunci când viața lui era în pericol.

Refugiații a avut asupra mea un impact mai puternic decât Simpatizantul și mi-am dat seama de ce: în acest volum, scriitura lui Nguyen este mai simplă, mai naturală, în mare parte lipsită de ornamentele lingvistice din romanul care a câștigat Premiul Pulitzer în 2016. Totodată, subiectele prozelor și maniera în care sunt explorate de autor m-au acaparat și mi-au dat de gândit într-o măsură mult mai mare. Mi-au plăcut aproape toate povestirile: și Femei cu ochi negri, singura proză în cheie fantastică; și Ani de război, despre copilul unor refugiați care este preocupat de țara pe care nu a cunoscut-o niciodată; și Cât aș vrea să mă dorești, despre trecutul care se insinuează în viața unui cuplu vârstnic, după ce bărbatul este atins de demență; și Americanii, despre divergențele dintre generații și lipsa sentimentului de apartenență. Dacă ar fi să aleg o proză favorită, aceea ar fi Patria-mamă, despre întâlnirea dintre o tânără care a crescut în Ho Și Min și sora ei vitregă, care pare să ducă o viață fericită și împlinită în America.

Un text de Ema Cojocaru

Sursa foto © Don Bartletti, The Vista Press

Refugiații, Viet Thanh Nguyen

Traducere din limba engleză și note de Tatiana Dragomir

musai, 2018