Încheiem seria Superscriitoare pentru Supercititoare cu o discuție cu scriitoarea și jurnalista Adina Popescu. Adina nu crede în distincția care se face între literatura de copii și cea de adulți, și poate tocmai acesta este succesul cărților publicate până acum, că nu scrie având în minte un tip anume de cititor, ci o poveste care trebuie spusă.

Adina Popescu și Bilyana Velikova la Târgul de Carte Gaudeamus București (2022)

Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la „Dilema veche”.

Prima ei carte pentru copii, „Doar un zbor în jurul lumii”, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat „Miriapodul hoinar şi alte poveşti”, „Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici”, „Aventurile lui Doxi în benzi desenate”, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un „Manual de şpagă” în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).

În 2015, a publicat „Povestiri de pe Calea Moşilor”, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. O selecție pentru cititorii de 12 ani a fost publicată la Editura Arthur – „8 povestiri de pe Calea Moșilor”.

Trilogia fantastică „O istorie secretă a Ţării Vampirilor” a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.

Recent a publicat două colecții de povestiri inspirate de vacanțele anilor ʼ80 în România: „8 povestiri de vacanță” (Editura Arthur) și „Vine vacanța cu trenul din Franța” (Editura Youngart)

Adina Popescu este coordonatoarea revistei „Ordinul Povestitorilor”, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

Ioana Nicolaie și Adina Popescu la lansarea revistei Ordinul Povestitorilor nr. 14 (Târgul de Carte Gaudeamus București 2022)

Care au fost primele: cărțile pentru copii sau cărțile pentru adulți? (luăm în calcul și eventualele manuscrise nepublicate).

Prima carte a fost pentru copii, o colecție pe fabule nonconformiste și cu mult umor, „Doar un zbor în jurul lumii” (Editura Compania, 1999). Cu ilustrații de Stela Lie. Am înțeles că a existat cel puțin un copil care a dormit în pat cu cartea asta ani de-a rândul. Era acolo inclusiv o poveste despre un popor de păduchi. Au urmat mai multe cărți și pentru copii, și pentru adulți, e greu de definit în ziua e azi care e un public și care e altul, pentru că mulți copii citesc mai mult decât adulții, iar mulți adulți nu mai citesc deloc, dar dau în mintea copiilor. Fără glumă, acum, e greu să mai pui o etichetă și să definești o carte – cui i se adresează, de fapt? Cărțile pentru copii sunt cărți formatoare, orice adult are în cap un Tom Sawyer, un Vrăjitorul din Oz sau un Micul prinț și într-un fel sau altul se raportează în continuare la aceste cărți. Copilul crește, oare aceste cărți îi rămân la un moment dat mici? Se dezbracă de ele pentru a începe să citească cărți „serioase”, pentru adulți? Unde e de fapt granița? Sau există într-adevăr?     

Cum ai început să scrii literatură pentru copii?

Am vrut să fug de literatura „pentru adulți” și să scriu altceva, mai creativ. Mă refer la literatura românească a anilor 2000, faimoasa „proză ego” care de multe ori era lamentabilă. Când am început, la 20 și un pic de ani, să scriu o trilogie fantasy („O istorie secretă a Țării Vampirilor”), nu m-am întrebat absolut niciun moment cui mă adresez – copiilor sau adulților. Am scris pur și simplu, pentru că am simțit nevoia de o astfel de carte pe piața noastră de atunci. Erau deja la modă cărțile fantasy. Oriunde în lume, dar nu la noi, în România. Sau cel puțin nu cele scrise de autori români. Am stat zece ani cu cartea în sertar, nici o editură n-a vrut să o publice – „Nu riscăm să publicăm romane fantasy scrise de autori români!”. Normal, e mai ușor să-ți vină de-a gata din afară bestselleruri, cu ilustrații, eventual și cu filme la pachet. Nu riști nimic, nu îți asumi responsabilitatea de a crește autori. Norocul acestei trilogii a fost concursul Trofeul Arthur, datorită lui a fost în sfârșit publicată. Apoi, am început să scriu cărți despre comunism care s-au adresat celor din generația mea, copiii anilor 80, dar și copiilor de acum care își imaginează că acel regim comunist e de pe o altă planetă. Am simțit că e necesar să recuperez comunismul de zi cu zi, cel domestic. Din nou nu cred că m-am gândit dacă scriu pentru adulți sau pentru copii. Am scris cărțile din perspectiva copilului pentru că eu eram copil în timpul regimului comunist. Am scris aceste cărți și dintr-o datorie morală față de tot ceea ce au trăit părinții și bunicii celor din generația mea. Ca să rămână undeva.

Care sunt provocările pentru fiecare tip de public în parte?

Din moment ce eu nu cred în această etichetare – pentru copii, pentru adulți, nu simt neapărat vreo provocare. Însă am prieteni foarte buni, scriitori, care scriu minunat, dar nu reușesc să scrie pentru copii, deși își propun asta, pentru ei este o provocare. Faptul că încearcă e meritoriu, acum e o modă să scrii (și) pentru copii. Nici nu știu cum să le explic – dragilor, sunt texte bune, interesante, dar pe un copil l-ar plictisi cu siguranță. Ei sunt convinși că au scris ceva „ușor”, ludic, haios, de ce un copil nu ar marșa la așa ceva? Și poate chiar asta este „greșeala” pe care o fac -  încadrarea acestui gen „pentru copii” într-o literatură minoră și lipsită oarecum de importanță. Și faptul că nu citesc cărți pentru copii. 80% din cărțile din biblioteca mea sunt cărți pentru copii, începând de la seria de autor Roald Dahl. Cărți fundamentale, „de formare”, dar și multe cărți comerciale din care înțeleg cum funcționeză „rețetele”. Ne întrebăm cum un serial pentru copii de tipul Wednesday poate să aibă un asemenea succes, dincolo de spațiul american și de raportarea la niște personaje iconice precum cele din familia Addams – totul ține de înțelegerea unor clișee și de creativitatea ta de a te juca cu ele ca să vii cu altceva.

Dar satisfacțiile?

În primul rând, sunt întâlnirile cu copii prin școli și nu numai, ei sunt un public sincer și spontan de la care orice scriitor are multe de învățat. În cazul meu, mai sunt și alte satisfacții – faptul că profesorii de limba și literatura română îmi apreciază cărțile și descoperă în ele un material „didactic” interesant. Mă bucură când îmi spun – în sfârșit, am găsit un text de literatură contemporan pe care pot lucra împreună cu elevii mei. Însă cea mai mare satisfacție este atunci când cărțile mele sunt citite cu aceeași plăcere și în același timp de două generații. Atunci când părinții le citesc în pararel sau împreună cu copiii. Îmi place să cred că datorită lor se creează o punte de legătură și de comunicare, iar din acest dialog se nasc noi povești. Atunci îmi dau seama că am scris o carte bună, dincolo de orice etichetă, poate chiar o carte de referință.    

Cum reușești să îmbini scrisul cu viața personală și viața profesională?

Destul de greu. Chiar acum când răspund la care întrebări îmi dau seama că nu am un spațiu personal adecvat scrisului, un birou de scriitor, dacă vreți, un loc în care să închid o ușă în urma mea și să fie singură cu mine însămi, așa că scriu pe unde apuc (în acest moment, în bucătărie). E doar un exemplu. Scriu destul de puțin, din cauza diferitelor job-uri, multe colaterale scrisului, altele care nu au legătură cu scrisul, dar pe care trebuie să le accept ca să supraviețuiesc. Timpul meu e foarte fragmentat, niciodată nu-mi permit să-mi aloc un timp exclusiv cărții la care lucrez. În România, nu există burse și rezidențe literare, fiecare se descurcă cum un poate. A fi scriitor nu e o profesie vocațională, cum se întâmplă în alte țări, e doar un hobby, uneori neproductiv. Am avut multe momente în care m-am întrebat, la modul cel mai sincer, dacă are rost să mai continui. Însă altceva nu știu să fac.

Dacă nu ai fi devenit scriitoare, ce-ai fi făcut cu timpul dedicat scrisului?

Și mă eu mă întreb de multe ori același lucru. Poate că mi-aș fi trăit viața un pic mai mult și mai intens, fără să am stresul că trebuie să termin o carte, că trebuie să deschid în fiecare zi un document word și să mă gândesc la cuvintele pe care o să le înșirui acolo. Pentru că eu rescriu destul de mult, dincolo de inspirație sau de talent, e o muncă în toată regulă. O muncă solitară, așa că fără scris, poate aș fi avut mai mulți prieteni și aș fi fost mai deschisă la munca în echipă cu care acum nu prea mă descurc. Dacă aș fi trăit într-o țară mai normală, cu siguranță mi-aș fi găsit alte pasiuni în care m-aș fi implicat cu același entuziasm – de pildă, mi-ar fi plăcut să am o podgorie și să fac vin. Sau să am un han și să fiu hangiță. Sau să restaurez case vechi. Sau să mă plimb pur și simplu prin lume fără niciun scop.  

Recomandă-ne cinci cărți de citit la orice vârstă. (sau zece, dacă cinci sunt prea puține)

Inevitabil, „Micul prinț”, „Alice în Țara Minunilor”, „Stăpânul inelelor”, „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”, „Harun și marea de povești”, „Povestea fără sfârșit” și lista într-adevăr poate continua. De curând, am descoperit un roman grafic minunat pe care îl recomand atât copiilor cât și adulților- „Îndrăznește să dezamăgești. O copilărie în Turcia” de Özge Samanci.    

Dacă ai putea să-i dai un sfat eu-ului tău copil, care ar fi acela?

Să rămână așa cum este!