În episodul de astăzi al seriei Superscriitoare pentru Supercititoare vă invităm să citiți un interviu cu Adina Rosetti, Superscriitoare și jurnalistă, dar mai ales povestitoare. Deși a debutat cu literatură pentru adulți, întâlnirea propriii copii, Clara și Anton, și reîntâlnirea cu copilăria demult uitată au „deturnat-o” spre literatura pentru copii, spre bucuria cititorilor, a fanilor Domnișoarei Poimâine și nu numai.

Adina Rosetti a crescut înconjurată de povești și de cărți, avându-i ca povestitori pe bunicii și părinții ei. A absolvit o facultate de economie, dar pentru a se apropia de pasiunea ei, scrisul, a făcut apoi un curs post-universitar de jurnalism la Universitatea din București. A scris articole pentru diverse publicații, printre care Dilema veche și Time Out și a fost patru ani redactor la revista ELLE România.

În 2014 publică prima carte pentru copii „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul”, cu ilustrații de Cristiana Radu, carte recompensată cu premiul „Cea mai frumoasă carte pentru copii și tineret“, în cadrul galei „Cele mai frumoase cărți din România“.

Care au fost primele: cărțile pentru copii sau cărțile pentru adulți? (luăm în calcul și eventualele manuscrise nepublicate)
Am debutat în 2010 cu un roman pentru adulți, “Deadline”, inspirat din două povești reale pe care le începusem să le documentez pe când lucram ca jurnalistă. Dar primele au fost poveștile inventate seară de seară cu mama, când zburam amândouă pe covorul fermecat al imaginației și ajungeam departe și lumea era a noastră. 

Cum ai început să scrii literatură pentru copii?
Nu am avut vreun plan “să trec” de la literatura pentru oameni mari la cea pentru copii. De altfel, nici nu mai cred într-o împărțire atât de clară, literatura bună pentru copii poate fi citită în egală măsură de adulți. Dar declicul meu s-a petrecut în urma unor întâlniri foarte frumoase: întâlnirea cu copiii mei :) și reîntâlnirea cu mine, copil, cu propria copilărie pe care mă grăbisem să o las în urmă. Alături de Clara și Anton am redescoperit întrebările, mirările, curiozitățile, starea de bucurie. Am fost rugată să inventez povești, am primit teme, am construit împreună personaje și situații amuzante. A trebuit să răspund la multe “de ce”-uri și la destule “ce-ar fi dacă?”, fără să-mi propun inițial să scriu sau să public ceva din toate invențiile astea. Apoi, lucrurile au curs natural, odată cu prima carte pentru copii publicată, “Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul”. 

Care sunt provocările pentru fiecare tip de public în parte? Dar satisfacțiile?
În literatura pentru copii am descoperit bucuria de a scrie foarte liber, fără presiuni şi fără mize stilistice care-ți dau bătăi de cap şi îndoieli chinuitoare. Libertatea de a mă juca, de a jongla cu imaginaţia, de a nu mă întreba dacă cumva “greşesc” – ca în cazul literaturii pentru oameni mari. Bucuria de a vedea cum cuvintele mele se transformă în mod miraculos şi cum personajele inventate în joacă prind viaţă în ilustrații, pe o scenă de teatru sau pur și simplu în desenele și mesajele copiilor. Singurele provocări pe care mi le impun când scriu pentru cei mici sunt să nu-i plictisesc și să nu le dau lecții. Altfel, în orice tip de literatură ai scrie mi se pare important să fii sincer, în primul rând cu tine însuți. 

Adina Rosetti și Andrei Măceșanu (ilustrator)

Cum reușești să îmbini scrisul cu viața personală și viața profesională?
La mine nu prea există o linie clară de demarcație între toate astea. Viața mea e construită, într-un fel sau altul, în jurul scrisului. Încerc să găsesc o zonă de echilibru, dar destul de mult cu mersul pe sârmă. Sau cu un festival cu mai multe scene, pe care concertele se succed aproape simultan. De-abia am timp să schimb stilurile de muzică, perucile, costumaţia… Uneori mi se pare că încep să încurc versurile :) Răspund la mailuri în timp ce gătesc şi mă gândesc la ce am de scris în timp ce stau la coadă la supermarket. Dar da, am şi timp numai pentru mine, pe care îl petrec în funcţie de anotimp (iarna mă uit mult la filme, vara ies în oraş) sau pur şi simplu colindând librăriile, parcurile şi gelateriile.

Ce te inspiră, cum îți alegi subiectele?
De multe ori, vin din niște vise foarte bogate și colorate, dar și din micile detalii, aparent nesemnificative, pe care le văd în jur. Din propria mea copilărie și poveștile pe care mi le spunea mama mea seara, la culcare. De la copiii mei și felul lor trăsnit de-a vedea lumea. În general, întrebarea „Ce-ar fi dacă...?” nu prea-mi dă pace. Alteori, vin poveștile la mine, sub forma unor propuneri, cum s-a întâmplat cu „Povestea kendamei pierdute”, o carte pe care am scris-o în cadrul unui proiect inițiat de asociația „Cu Alte Cuvinte”, ce a inclus și o serie de ateliere de storytelling cu un grup de copii din cartierul Ferentari. 

Dacă nu ai fi devenit scriitoare, ce-ai fi făcut cu timpul dedicat scrisului?
Habar n-am, probabil aș fi pierdut timpul încercând să fac ceva la care mă pricep mult mai puțin. Dacă nu scriu, simt că-mi lipsește ceva esențial. Dar mi-ar fi plăcut să știu să fac prăjituri – cofetăria mi se pare o formă de magie, ca și parfumeria.

Care este autoarea ta preferată din toate timpurile și de ce? (pot fi și mai multe autoare)
Sunt mai multe autoare pe care le urmăresc, le citesc și le admir enorm: Zeruya Shalev, Zadie Smith, Patti Smith, Sylvia Plath, Elena Ferrante, Margaret Mazzantini, Simona Popescu, Guzel Iahina – și cred că lista poate continua. Ar fi atâtea „de ce-uri” de scris, dar am să mă rezum la prima, Zeruya Shalev, pentru precizia cu care intră în cele mai ascunse cotloane ale sufletului feminin, dar și pentru poezia cu care o face, pentru amestecul de delicatețe și forță, frazele lungi, lirice, scormonitoare. Dacă ar fi să aleg doar una dintre cărțile sale, aș alege “Thera”, o carte care mi-a fost ca un fel de biblie într-o perioadă zbuciumată a vieții mele. 

Recomandă-ne cinci cărți de citit la orice vârstă. (sau zece, dacă cinci sunt prea puține)
Chiar am câteva cărți pe care le-am citit în copilărie și le tot recitesc de atunci, mă reîntorc la ele cel puțin o dată pe an: „Aventurile lui Alice în Țara Minunilor”, „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” (doar primul volum!) și „Aventurile lui Tom Sawyer” – ce de aventuri! Nu mă mai satur de ele, mă încântă și mă fac să râd cu aceeași poftă, la fiecare recitire descopăr acolo un substrat nou, alte sensuri sau jocuri de cuvinte. La fel mi se întâmplă cu Apolodor-ul lui Gellu Naum, mi s-a lipit definitiv de suflet, și cu „Matilda” lui Roald Dahl. „Prințese date uitării sau necunoscute”, de Philippe Lechermeier, cu ilustrații de Rebecca Dautremer, mi se pare o splendidă carte-obiect pentru oricine caută un strop de frumusețe. Și, dacă l-am întreba pe băiețelul meu, ar spune că poți citi benzile desenate cu Tintin până la adânci bătrâneți! 

Dacă ai putea să-i dai un sfat eu-ului tău copil, care ar fi acela?
Ești ok așa cum ești. O să fie bine. Atât.