„Sălbaticul”, romanul ca o inimă ce stă să iasă din piept

E greu să survolezi marea de cărți care sar în fiecare zi în calea atenției noastre și să te hotărăști cu care dintre ele să-ți împarți viața în următoarea perioadă. Dacă, din clic în clic, ai ajuns pe această pagină, îți ușurăm alegerea și îți facem cunoștință cu Sălbaticul. Foarte pe scurt: în Mexicul furibund al anilor ‘60, peste care s-a revărsat haosul - și de sus în jos, dinspre guvernul care luptă împotriva propriilor cetățeni, declarați dușmani ideologici, și pe orizontală, în societatea unde conflictul mocnește sub toate formele -, un adolescent încearcă să-și croiască drumul spre viitor. E prins, însă, împreună cu propria familie, în menghina strivitoare a unor forțe nevăzute, dar care modelează viețile de zi cu zi ale oamenilor: între legea crudă a traficanților și legea ultrareligioșilor, la rândul ei violentă; între statul îmbolnăvit de corupție și propriile instincte războinice.

Apoi, Guillermo Arriaga, unul dintre cei mai apreciați și provocatori scriitori mexicani, scenarist nominalizat la Oscar și premiat la Cannes (cel mai probabil îl cunoașteți din colaborările cu regizorul Alejandro G. Iñárritu), mai nou regizor, e recunoscut nu doar pentru intensitatea poveștilor pe care le construiește, cât și pentru felul în care creează legături între destine care, la prima vedere, n-ar avea nicio șansă să se întâlnească. Intrigile lui, prin care-ți reamintește cât de multe emoții suntem capabili să simțim, țin să arate mereu că, în ciuda diferențelor dintre noi, suntem toți personaje ale unei uriașe povești. Că, la urma urmei, și tu, cititorul care tocmai te gândești acum dacă să-i dai sau nu o șansă acestui roman, și protagoniștii romanului, precum și cel din mintea căruia au ieșit, suntem toți conectați și împărtășim mult mai multe decât am crede. Că, la urma urmei, un locuitor din Mexicul febril și senzorial se poate împrieteni cu un lup din pustiul rece al Canadei. Despre această întâlnire, vă invităm să citiți în cele ce urmează un fragment din romanul lui Arriaga, care vă va aștepta cât de curând în librării:

Dreptate

M‑am uitat după mașina lui Avilés până a dispărut. Am intrat în casă și am aprins lumina în sufragerie. Colț stătea întins sub masă. Am luat un scaun și m‑am așezat la câțiva metri de el. Colț, atent, îmi urmărea fiecare mișcare. Avilés îmi spu­sese să mă lupt cu Colț cât mai des posibil, dar acum eram prea obosit și mă durea tot trupul.

Am contemplat dezastrul din jurul meu. M‑am ridicat și m‑am dus spre ceea ce mai rămăsese din camera mea. Am sărit peste pereții de placaj culcați la pământ. Sertarele cu hainele mele erau împrăștiate pe jos. Lenjerie intimă, pantaloni, șosete. Doar cămașa lui Carlos, pe care o păstrasem, zăcea stingheră pe un umeraș, în dulapul făcut bucăți.

Am început să fac ordine. Am pus toate cărțile pe pat și le‑am aranjat în ordine alfabetică. În timp ce le puneam la loc, am dat peste dosarul cu datele lui Colț pe care mi‑l dăduse Fernando. Avilés susținea sus și tare că e un lup și m‑am gândit să verific.

M‑am întins pe pat și m‑am apucat de citit. Prima era fișa medicală. Lui Colț i se făcuseră vaccinul antirabic și vaccinul anual polivalent încă de când era pui. Din doi în doi ani fusese vaccinat împotriva jigodiei. Fișa era datată și autenticitatea ei era confirmată de semnătura veterinarului. Colț avea toate vac­cinurile la zi.

Într‑un plic erau câteva fotografii cu Colț. De mic până recent. Era greu de crezut că acel cățeluș sfrijit avea să se trans­forme peste ani în tornada care mi‑a distrus casa. În dosar mai era și o broșură în engleză. Pe copertă era o fotografie cu o pășune ninsă și cu un lup în prim‑plan. Părea afișul de la un film cu Rin Tin Tin. „Crescătoria Mackenzie, animale de casă sălbatice.“ Am deschis broșura. Începea cu istoria crescătoriei. Un anume Mackenzie cumpărase un lup viu prins în capcană de un vânător inuit legendar. L‑a luat acasă și i‑a construit o cușcă imensă în care lupul putea să umble în voie. L‑a împe­recheat cu o lupoaică, iar puii i‑a încrucișat cu cățele din rasa malamut de Alaska. S‑au născut mai multe generații de pui, așa că domnul Mackenzie s‑a hotărât să îi scoată la vânzare. A avut un succes nebun. Broșura conținea fotografii cu crescătoria și cu mulțimea de lupi, câini‑lupi și câini folosiți la încrucișare.

În dosar se afla și o pagină cu instrucțiuni despre cum tre­buia să te comporți cu animalul cumpărat:

Felicitări, ați cumpărat un lup pursânge. Vă rugăm să respectați indicațiile de mai jos pentru a obține o adaptare rapidă și un comportament ascultător din partea puiului:

Unu, lupii sunt animale sociabile. Este important ca încă de mic să petreacă mult timp printre membrii familiei voastre și să vă jucați cu el cât mai des posibil. NU‑l legați și nu‑l lăsați singur într‑un spațiu mic. Asta i‑ar putea afecta sociabilitatea, transformându‑l într‑un animal agresiv.

Doi, trebuie să fiți ferm cu puiul dumneavoastră. Nu‑i permiteți să vă sfideze. La cel mai mic semn de indisciplină, pedepsiți‑l. Este important să știe că dumneavoastră sunteți lupul alfa în casă, nu el.

Trei, lăsați‑l să zburde zilnic cel puțin o oră. Este important să fie lăsat să alerge liber și să trăiască în sânul familiei. Lupul are nevoie să simtă că aparține unui grup. De acum înainte, familia dumneavoastră este pentru el haita lui.

Patru, educați‑l zilnic. Trebuie să respecte comenzi simple, cum ar fi să răspundă la șezi și la culcat, să umble în lesă, să‑și facă nevoile în locul indicat de dumneavoastră. El trebuie să vi se supună, nu invers.

Cinci, evitați să‑l hrăniți cu carne crudă, altfel o să‑i treziți instinctele de vânătoare și ucidere. Dați‑i mâncare gătită cu oase pe care să le poată roade. Vă recomandăm să‑i dați și boabe pen­tru câini.

Șase, în măsura posibilităților, permiteți‑i lupului să vă însoțească în casă. Singurătatea îl înnebunește. Dați‑i voie să stea lângă dumneavoastră în timp ce vă uitați la televizor sau gătiți. E fundamental ca lupul să simtă că ia parte la activitățile familiei. Vă sugerăm să‑l puneți în contact cu alți câini și să nu‑i permiteți să fie agresiv cu ei. Conviețuirea cu alți câini îl va ajuta să‑și dezvolte și mai tare nevoia de‑a aparține unei haite: fami­lia dumneavoastră.

Dacă veți urma indicațiile noastre, puiul dumneavoastră va fi un animal de casă liniștit, ușor timid, jucăuș și ascultător. Nu există nici un motiv ca un lup să se comporte agresiv.

Nimeni din familia Prieto nu știa engleză. Dacă ar fi citit indicațiile, ar fi scăpat de atâtea și atâtea probleme. Au făcut exact pe dos: l‑au legat de un stâlp cât era încă pui, l‑au lăsat în voia sorții în garaj, l‑au hrănit cu carne de cal crudă, nu l‑au scos să alerge, nu l‑au educat, nu l‑au luat cu ei în casă, nu l‑au primit în mijlocul lor. Colț a devenit agresiv din lipsă de spațiu, de libertate, de socializare. Avilés mersese exact la țintă când îi pusese diagnosticul. Acum rămânea de văzut dacă toate acele greșeli erau reversibile și dacă eram eu în stare să corectez tem­peramentul bulversat al lui Colț.

Am continuat să scotocesc prin dosar. Am găsit un per­gament cu un tipar plin de înflorituri. Era scurta genealogie a lui Colț. Apăreau numele tatălui și al mamei, cu mențiunea că nu s‑a putut afla cine erau bunicii lui, căci Colț provenea din lupi sălbatici capturați, și nu crescuți în captivitate. Tatăl se numea Nujuaqtutuq. Între paranteze venea explicația că era un nume din limba inuită, din dialectul inuktitut, și însemna „Sălbaticul“, iar mama se numea Pajamartuq, cea care mușcă. Autenticitatea pedigriului era validată de un notar.

Am ieșit din camera mea și m‑am așezat din nou pe scaun ca să mă uit la Colț. Cât eram de diferiți. Prin venele lui cur­gea sângele unui singur neam de lupi sălbatici. Ale mele erau pline de o amestecătură de donatori de sânge. El pur, eu impur. M‑a emoționat gândul că trăiam cu un lup în casă. Am simțit o dorință înflăcărată de a‑l domestici, de a‑l transforma în tovarășul meu, de a‑l face să simtă că amândoi aparțineam aceleiași haite.

Nu era timp de pierdut. Fără să țin cont de durerea din picior, am luat scaunul, l‑am făcut scut și fără să mai stau pe gânduri m‑am repezit asupra lui Colț.

ia spune‑mi, doamne, presupunând că exiști, de ce ești atât de supărat? ce e cu toate versetele alea lapidare, pline de furie? dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea ta, cum te poate înfuria atât de rău faptul că noi, oamenii, semănăm atât de mult cu tine?

ia spune‑mi, doamne, tu ești cel care trimite la moarte? tu ceri ca ateii ca mine să fie asasinați? cu ăștia care‑și zic soldații tăi, ești întru totul de acord? sau ei acționează din proprie voință?

ia spune‑mi dacă ura asta milenară din biblie e a ta. spune‑mi cui i‑ai dictat toate acele sentințe cumplite care apar în cartea ta sfântă. tu ai dat toate acele ordine feroce? de unde dorința asta de a vărsa sânge, de a distruge, de a arunca leșurile pe câmp ca să fie devorate de animalele sălbatice? de ce ameninți încontinuu?

și tu, cristos, nu trebuia să schimbi lumea prin venirea ta? să ierți, să ne umpli de iubire? ești sau nu fiul lui dumnezeu? sau ești dumnezeu? tatăl și fiul și duhul sfânt? tatăl tău a scris o parte din carte, iar tu ai venit ca să o rescrii? dacă ești un sin­gur dumnezeu, de ce te contrazici? de ce trebuie să corectezi? regreți cele dictate de tine înainte?

vino, cristos, și pune capăt. o sectă de asasini îți apără numele cu îndârjire. îl poartă ca pe un stindard al morții și amărăciunii. îl vântură, îl pătează cu sânge. sau ai dictat chiar tu condamnă­rile la moarte? tu, cel care ai propovăduit dragostea și iubirea față de aproapele nostru

sfântule duh, nu ar trebui să fii o adiere aducătoare de bine, vânt purificator? tu ești ceea ce respiră oastea asta dezmățată care omoară în numele tău?

doamne, tu l‑ai arătat pe fratele meu cu degetul tău de foc? ți‑ai întins brațul din ceruri pentru a‑i pecetlui soarta? spune‑mi, arată‑te odată. ai curajul de a te înfățișa și explică‑mi sau justifică moartea lui. cui i‑a făcut rău fratele meu? nu a obli­gat pe nimeni să se drogheze. pe nimeni. nu vorbești chiar tu despre liberul arbitru? nu erau ei stăpâni pe trupurile lor? sau tu ești singurul stăpân pe toate trupurile din lume?

câți oameni ai condamnat la moarte, dumnezeule? nu poți dicta masacre și nu poți face atâta rău și să continui să stai liniștit pe tronul tău ceresc, nepedepsit.

dacă nu‑mi răspunzi la întrebări, o să înțeleg că nu exiști. vorbește, sau taci pentru totdeauna. dar dacă taci, vei confirma pentru vecie că nu ești altceva decât fum în ochi, că nu ai exis­tat vreodată, că nu ești altceva decât subterfugiul unor crimi­nali, cu alte cuvinte, că ești doar un personaj literar, produsul unor minți înfierbântate. vino sau pleacă, arată‑te sau dispari, dar încetează de‑a mai fi pretextul obișnuit al unor asasini

prea multă moarte și suferință provocați voi, dumnezeii. dacă tot existați, aduceți bunăstare și fericire. nimeni să nu mai ucidă în numele vostru. nimeni să nu mai fure, răpească, mutileze, violeze, judece, condamne. nu mai permiteți asta. opriți odată mâinile ucigașe, noi, oamenii, vrem pace. haideți să cădem la înțelegere și să fie pace între noi. voi, noi. în pace

Sălbaticul, Guillermo Arriaga

Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

musai, 2018