"Rătăcitorii", de Olga Tokarczuk, este nominalizat la Man Booker International Prize 2018

Romanul "Rătăcitorii" de Olga Tokarczuk este câştigătorul Premiului Nike, cea mai prestigioasă recompensă literară din Polonia. Şi nu o dată, ci de două ori: a primit şi premiul juriului, şi pe cel al cititorilor. Apoi a urmat recunoaşterea internaţională, volumul a fost tradus în peste 20 de limbi, iar anul acesta figurează pe lista lungă a Man Booker International Prize.

Olga Tokarczuk s-a născut în 1962 la Sulechów, în Polonia, şi a urmat studii de psihologie la Universitatea din Varşovia. Din 1997 s-a dedicat scrisului şi este în prezent unul dintre cei mai apreciaţi scriitori polonezi contemporani, cărţile semnate Olga Tokarczuk fiind adevărate bestselleruri. Opera sa acoperă o plajă amplă de genuri: poezie, roman, proză scurtă şi eseu.

Cunoscută cititorilor români prin Călătoria oamenilor Cărţii şi Străveacul şi alte vremi, scriitoarea revine în atenţia publicului român cu un volum considerat de critică drept cel mai bun roman al său: Rătăcitorii, în traducerea Cristinei Godun, din care vă invităm să citiți un scurt fragment:

Kunicki. Apa I

Este încă ora dimineţii, nu ştie exact cât, nu s-a uitat la ceas, dar i se pare că nu aşteaptă de mai mult de un sfert de oră. Se reazemă confortabil de spătar şi închide ochii; liniştea este pătrunzătoare ca un sunet strident şi continuu, nu-şi poate aduna gândurile. Încă nu ştie că sună ca o alarmă. Dă în spate scaunul şoferului şi îşi întinde picioarele. Capul i se pare greu, corpul îi urmează greutatea, se prăbuşeşte în aerul alb, încins. Nu se va mişca, va aştepta.

Cu siguranţă a fumat o ţigară, poate chiar două. După câteva minute a ieşit din maşină şi a urinat în şanţ. Se pare că a trecut pe lângă el un automobil, dar acum nu mai e sigur de asta. Apoi a reintrat în maşină şi a băut apă din sticla de plastic. În cele din urmă a început să se neliniştească. A claxonat de câteva ori insistent şi sunetul asurzitor i-a precipitat valurile de furie care l-a readus cu picioarele pe pământ. Din momentul acela a început să vadă totul cu alţi ochi: a pornit după ei pe cărare, răsucind distrat în minte cuvintele pe care avea să i le spună imediat: „Ce dracu’ faci atâta timp? Ce faci?“.

E un crâng de măslini, uscat iască. Iarba foşneşte sub picioare. Printre măslinii răsuciţi cresc tufe de mure sălbatice; tulpinile tinere încearcă să se insinueze pe cărare şi să-l prindă de picior. E plin de gunoaie peste tot: şerveţele de hârtie, tampoane respingătoare, excremente omeneşti năpădite de muşte. Şi alţii se opresc pe marginea drumului ca să îşi facă nevoile. Nici nu se obosesc să pătrundă mai în adâncul tufi şurilor, se grăbesc, chiar şi aici.

Nu se simte nici o adiere de vânt. Nu e nici soare. Cerul alb, imobil, seamănă cu pânza de cort. E înăbuşitor. Particule de aer plutesc prin văzduh şi pretutindeni simţi mirosul mării – electrizant, oxigenat, piscicol.

Observă o mişcare, dar nu acolo, printre arbuşti, ci aici, sub picioare. Pe cărare apare un cărăbuş negru, uriaş; cercetează o clipă aerul cu antenele, se opreşte, în mod evident conştient de prezenţa omului. Cerul alb se reflectă în carapacea lui perfectă ca o pată lăptoasă şi lui Kunicki i se pare pentru o clipă că dinspre pământ îl priveşte un ochi curios, care nu aparţine niciunui corp, un ochi de sine stătător şi nepăsător. Kunicki sfredeleşte distrat pământul cu vârful sandalei. Cărăbuşul traversează cărarea, foşnind prin iarba uscată. Dispare în tufele de mure. Asta a fost tot.

Înjurând, Kunicki se întoarce la maşină şi, pe drum, încă mai speră că ea şi băiatul s-au întors deja pe un drum ocolit; da, chiar e sigur de asta. O să le spună: „Vă caut de o oră! Ce dracu’ faceţi?!“.

I-a spus: „Opreşte maşina“. Când a oprit, a coborât şi a deschis şi uşa din spate. L-a scos pe micuţ din fotoliul lui, l-a luat în braţe şi au plecat împreună. Kunicki nu a avut chef să iasă, îi era somn, se simţea obosit, cu toate că parcurseseră doar câţiva kilometri. Doar s-a uitat la ei cu colţul ochiului, distrat, nu ştia că ar trebui să se uite. Acum încearcă să-şi amintească acea imagine ştearsă, să o limpezească în minte, să o apropie şi să o reţină în faţa ochilor. Aşadar îi vede din spate, când merg pe cărarea foşnitoare. Ea cred că poartă pantaloni de pânză de culoare deschisă şi un tricou negru, cel mic – un tricou de tricot cu elefant, de asta e chiar foarte sigur, fiindcă el i-l dăduse dimineaţă. Mergând, vorbesc unul cu altul, nu aude ce îşi spun, nu ştia că ar trebui să asculte. Dispar printre măslini. Nu ştie cât durează, însă nu mult. Un sfert de oră, poate puţin mai mult, e nesigur în privinţa timpului, nu s-a uitat la ceas. Nu ştia că trebuie să verifice ora. Nu îi plăcea când ea îl întreba: „La ce te gândeşti?“. Îi răspundea că la nimic, dar nu-l credea. Spunea că nu se poate să nu te gândeşti la ceva, se supăra. Dar chiar aşa era – acum Kunicki simte ceva ce seamănă cu satisfacţia – el e în stare să nu se gândească la nimic. Ştie să facă asta.

Totuşi, apoi se opreşte brusc în mijlocul tufelor de mure, încremeneşte, ca şi cum corpul său, atras de încâlceala rugilor, şi-ar fi găsit involuntar un nou punct de echilibru. Liniştea este acompaniată de bâzâitul muştelor şi de vocile din cap. Pentru o clipă se vede de undeva de sus: un bărbat în nişte banali pantaloni safari, tricou alb, cu un petec de chelie în vârful capului, printre rugii de mure, un intrus, un musafir nepoftit într-o casă străină. Un om expus bătăii puştii, dezarmat în mijlocul unui armistiţiu temporar la care participă şi cerul încins, şi pământul crăpat. Îl cuprinde teama; ar vrea să se ascundă imediat, să se adăpostească în maşină, dar corpul nu-l ascultă – nu-şi poate mişca picioarele, nu le poate convinge să se mişte. Să facă un pas – n-ar fi crezut vreodată că

poate fi atât de dificil; comunicarea cu picioarele s-a întrerupt. Piciorul în sanda este o ancoră care îl ţine fixat de pământ, rămâne înfipt. În mod conştient, cu efort, mirat de sine, se forţează să se mişte. Nu există altă cale de a părăsi acest spaţiu infinit, încins.

Au venit pe 14 august. Bacul de la Split era plin de oameni – mulţi turişti, dar majoritatea localnici. Aceştia aduceau cu sine produse de pe continent, acolo totul era mai ieftin. Insulele nu sunt foarte fertile. Pe turişti îi deosebeai cu uşurinţă, întrucât atunci când soarele a început să se scufunde necontenit în mare, au trecut la tribord şi au fixat obiectivele pe el. Bacul trecea încet pe lângă insuliţele împrăştiate în mare, apoi i s-a părut că a ieşit în marea largă. O senzaţie neplăcută, un scurt şi frivol moment de panică. Au găsit uşor pensiunea la care stăteau, se numea Poseidon. Proprietarul, bărbosul Branko, într-un tricou cu scoică, a insistat să îi spună pe nume şi, bătându-l pe Kunicki pe umăr cu familiaritate, i-a condus la etajul îngustei căsuţe de piatră, aflate chiar pe malul mării şi le-a arătat cu mândrie apartamentul. Aveau la dispoziţie două dormitoare şi o bucătărioară mică pe colţ, mobilată tradiţional, dulăpioare din plăci de carton laminat. Ferestrele apartamentului dădeau direct spre plajă şi spre mare. Sub una din ferestre tocmai înflorise o agavă – floarea stătea pe o tulpină

puternică şi îşi ridica triumfător capul deasupra apei.

Scoate harta insulei şi cântăreşte posibilităţile. Ar fi putut să-şi piardă simţul orientării şi să iasă pur şi simplu la şosea într-un alt loc. Cu siguranţă acum stă pe undeva, poate chiar opreşte o maşină şi pleacă – dar încotro? Vede pe hartă că şoseaua pe Vis traversează ca o linie sinuoasă întreaga insulă şi că poţi merge pe ea de jur-împrejur, fără măcar să ajungi la mare. Aşa au vizitat insula Vis cu câteva zile în urmă. Pune harta pe scaunul ei, peste geantă, şi porneşte. Merge încet, uitându-se printre măslini. Dar după vreun kilometru peisajul se schimbă: crângul de măslini face loc unui teren părăginit şi pietros, împânzit de iarbă uscată şi rugi de mure. Pietrele calcaroase, albe stau rânjite şi împrăştiate asemenea colţilor uriaşi ai unei sălbăticiuni. Se întoarce după câţiva kilometri. Pe partea dreaptă vede acum podgorii ameţitor de verzi, iar printre ele, din loc în loc, căsuţe mici de piatră pentru unelte – goale şi sumbre. În cel mai bun caz s-a rătăcit, dar poate că au părăsit-o puterile, pe ea sau pe copil, este atât de sufocant, atât de irespirabil. Poate au nevoie imediată de ajutor, iar el în loc să facă ceva, merge de colo-colo pe şosea. O da, e un prost că a înţeles lucrul ăsta abia acum. Începe să-i bată inima mai tare. Poate a făcut insolaţie. Sau poate şi-a rupt piciorul.

Se întoarce şi apasă de câteva ori pe claxon. Trec pe lângă el două maşini nemţeşti. Se uită la ceas; a trecut cam o oră jumătate, ceea ce înseamnă că bacul a plecat. A înghiţit maşinile, a închis porţile şi a pornit spre mare, un vapor alb, puternic. Din minut în minut îi desparte o întindere tot mai mare de apă. Kunicki are un presentiment sumbru, de la care i se usucă gura, presentimentul a ceva ce are legătură cu gunoaiele acelea de la marginea drumului, cu muştele şi excrementele umane. A înţeles. Ei au dispărut. Au dispărut amândoi. Ştie că nu sunt printre măslini şi, cu toate acestea, fuge în adâncul lor pe cărarea foşnitoare şi îi strigă, deja fără să mai creadă că îi vor răspunde.

Este ora siestei de după-amiază, când orăşelul este aproape pustiu. Pe plajă, chiar lângă drum, trei femei înalţă un zmeu albastru. Le vede perfect când parchează. Una dintre ele poartă pantaloni crem, care îi strâng fesele grase.

Îl găseşte pe Branko la măsuţa cafenelei mici. Stă acolo împreună cu alţi doi bărbaţi. Beau pelinkovac cu gheaţă ca şi cum ar bea whisky. Branko zâmbeşte la vederea lui, surprins.

— Ai uitat ceva? întreabă.

Îi împing un scaun să ia loc, dar nu se aşază. Vrea să le spună totul, pe rând, o dă pe engleză, în acelaşi timp undeva într-un alt colţ de creier se întreabă, ca şi cum ar fi fost un film, ce poţi face într-o asemenea situaţie. Le spune că au dispărut, Jagoda şi copilul. Spune unde şi când. Spune că i-a căutat şi nu i-a găsit. Şi atunci Branko întreabă:

— V-aţi certat?

Răspunde că nu, conform adevărului. Cei doi bărbaţi beau pelinkovac. Şi el are chef. Simte în gură gustul lui iute-dulceag. Branko ia fără grabă de pe masă pachetul de ţigări şi bricheta. Şi ceilalţi se ridică oarecum cu greutate, ca şi cum s-ar fi concentrat ca înaintea unei bătălii sau poate pur şi simplu ar fi preferat să stea acolo, la umbra marchizei. Merg acolo cu toţii, dar Kunicki insistă că trebuie mai întâi să anunţe poliţia. Branko ezită. Barba lui neagră e înspicată de fire cărunte. Pe tricoul galben se vede scoica roşie, iar sub ea scrie Shell.

— Poate a coborât la mare?

Poate a coborât. Hotărăsc: Branko şi Kunicki se întorc la locul cu pricina, iar ceilalţi doi se duc la secţia de poliţie să sune la Vis. Branko îi spune că la Komiža este un singur poliţist, că secţia adevărată este la Vis. Pe măsuţă rămân păhărelele cu gheaţa care se topeşte.

Kunicki recunoaşte fără greutate micul golf de lângă drum, unde stătuse cu puţin timp în urmă. I se pare că asta s-a întâmplat cu secole înainte, timpul acum trece altfel, este dens şi aspru, e secvenţial. Din spatele norilor albi iese soarele, se face brusc zăduf.

— Claxonează, spune Branko şi Kunicki apasă claxonul.

Sunetul este prelung, jalnic, asemenea glasului unei jivine. Tace şi se sparge în ecourile miniaturale ale unor cicade.

Pornesc spre crângul de măslini, strigând din când în când. Se reîntâlnesc abia lângă podgorie şi, după o scurtă discuţie, hotărăsc să o cerceteze pe de-a-ntregul. Alunecă de-a lungul rândurilor umbroase, strigând-o pe femeia dispărută: „Jagoda, Jagoda!“. Kunicki îşi dă seama de importanţa acelui nume, deja o uitase şi brusc i se pare că participă la un ritual străvechi, neclar şi grotesc. Pe rândurile de viţă-de-vie atârnă ciorchini grei vineţii, o multitudine de sfârcuri perverse, iar el rătăceşte în labirintul de frunze, stigând: „Jagoda, Jagoda“. Cui îi foloseşte? Pe cine caută?

Trebuie să se oprească o clipă, îl înţeapă într-o parte; se îndoaie de mijloc între rândurile viei. Îşi cufundă capul în umbra răcoroasă; înăbuşit de frunziş, glasul lui Branko amuţeşte şi Kunicki aude acum bâzâitul muştelor – binecunoscuta urzeală a liniştii.

După podgoria aceasta începe alta, despărţită doar de o mică potecă. Se opresc şi Branko sună de pe mobil. Repetă două cuvinte: „žena“ şi „dijete“ – numai asta e în stare să înţeleagă Kunicki. Soarele devine portocaliu; uriaş, umflat, slăbeşte văzând cu ochii. Peste o clipă va fi posibil să priveşti drept spre el. Iar podgoriile devin de un verde-închis foarte intens. În marea aceea verde şi vărgată două siluete omeneşti stau neputincioase.

La apus, pe şosea stau deja câteva maşini şi un grup de bărbaţi. Kunicki stă într-o maşină cu însemnele Policija şi cu ajutorul lui Branko răspunde la întrebările haotice – aşa i se par – ale poliţistului uriaş, transpirat. Vorbeşte o engleză simplă. „We stopped. She went out with the child. They went right here1“, arată cu mâna. „I was waiting, let’s say, fi fteen minutes. Then I decided to go and look for them. I couldn’t find them. I didn’t know what has happened“. Primeşte nişte apă minerală călduţă, o bea cu aviditate. „They are lost“. Şi apoi mai spune o dată „lost“. Poliţistul sună undeva de pe mobil. „It is impossible to be lost here, my friend“, îi spune, aşteptând să se facă legătura. Pe Kunicki îl frapează acest „my friend“. Apoi se aude walkie-talkie-ul. Mai trece vreo oră până pornesc în şir dezordonat spre inima insulei.

În tot acest timp, soarele umflat se lasă deasupra podgoriilor, iar când au ajuns şi ei pe vârful muntelui, soarele deja atingea marea. Sunt involuntar martorii lungului spectacol ceremonios al apusului. În scurtă vreme, oamenii aprind lanternele. Coboară deja pe întuneric malul abrupt şi înalt al insulei, unde e plin de golfuleţe, şi acolo verifi că două dintre ele, în fiecare sunt căsuţe de piatră, locuite de cei mai excentrici turişti, cărora nu le plac hotelurile şi preferă să plătească mai mult pentru lipsa apei curente şi a electricităţii. Oamenii gătesc în bucătării de piatră sau au la ei butelii de voiaj cu gaz. Pescuiesc peştii care vin dinspre mare direct pe grătar. Nu, nimeni nu a văzut o femeie cu un copil. Imediat vor lua masa de seară – pe măsuţe pun pâine, brânzeturi, măsline şi bieţii peştişori care dimineaţă încă mai înotau nepăsători în mare. Din când în când Branko sună la hotelul din Komiža – Kunicki îl roagă să facă asta, fiindcă i se pare că soţia s-a rătăcit şi, în cele din urmă, a reuşit să ajungă acolo pe un alt drum. Dar, după fiecare telefon, Branko îl bate pe umăr fără un cuvânt.

Pe la miezul nopţii se dovedeşte că grupul de bărbaţi s-a mai împuţinat şi printre ei nu au mai rămas decât cei doi pe care Kunicki i-a văzut la masa cafenelei din Komiža. Acum, când îşi iau rămas-bun, se prezintă: Drago şi Roman. Merg împreună la maşină. Kunicki le e recunoscător pentru ajutor, nu ştie cum să o arate, a uitat cum se spune în croată „mulţumesc“; trebuie să fi e ceva de genul „djakuju“, „djakuje“ sau ceva de felul acesta. La drept vorbind, cu puţină bunăvoinţă ar putea să elaboreze împreună un esperanto slav, un grup de cuvinte similare şi folositoare, folosite fără gramatică, în loc să apeleze mereu la versiunea stângace şi simplificată a limbii engleze.

Noaptea, în faţa casei lui trage o barcă. Trebuie să evacueze locuinţa, e inundaţie. Apa ajunge deja la primul etaj al clădirilor. În bucătărie îşi face acum loc printre rosturile faianţei şi se revarsă în firicele calde din prize. Cărţile s-au umflat de umiditate. Deschide una şi vede că litere se scurg asemenea machiajului, lăsând în urmă foile de hârtie goale şi mânjite. Se dovedeşte că toată lumea a fost evacuată la transportul anterior, numai el a rămas. Aude prin vis picăturile de apă căzând leneş din cer, care peste o clipă se preschimbă într-o aversă scurtă, dar puternică.

Credit foto: ŁUKASZ GIZA

Sursa foto: wyborcza.pl