"Am putea reface firul unei vieţi plecînd de la textele de critică literară"

23 martie 2016

Un interviu cu Antoine COMPAGNON, profesor la Collège de France, realizat de Adina Dinițoiu

          Pe 22 şi 23 februarie, cunoscutul istoric, critic şi teoretician literar Antoine Compagnon a venit la Bucureşti, în cadrul unui parteneriat realizat între Institutul Francez, Ambasada Franţei, Universitatea din Bucureşti şi Collège de France. 
          Actualmente profesor la Universitatea Columbia (New York) şi la Collège de France din Paris, unde ocupă, din 2006, Catedra de Litera­tură franceză modernă şi contemporană (istorie, critică, teorie), Antoine Compagnon a participat, pe 22 februarie, la o întîlnire cu publicul românesc la Librăria Humanitas Cişmigiu, unde i-am avut ca invitaţi, în calitate de moderatoare – alături de universitarul francez –, pe Carmen Muşat şi Mircea Martin. Interviul pe care mi l-a acordat a doua zi a continuat, în mod firesc, discuţia începută cu o seară înainte, la întîlnirea cu publicul de la Librăria Humanitas Cişmigiu. Profesor de vocaţie şi „antimodern“ „plin de farmec“ el însuşi, interlocutor elegant şi empatic, Antoine Compagnon este cunoscut în România în special datorită cărţilor Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Editura Art, 2008) şi Ce mai rămîne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare (Editura Art, 2010).
 
0Antimodernii-pic
Au trecut deja 11 ani de la apariţia Antimodernilor… Acum pregătiţi o nouă ediţie şi aţi scris o nouă prefaţă. În noul context cultural, politic şi social francez, în condiţiile unui reviriment al dreptei în ultimii ani, ce aţi schimba legat de acest concept al „antimodernilor“?
Nu, n-aş schimba nimic în ceea ce priveşte perioada istorică pe care o are în vedere această carte; pe de altă parte, în cei 11 ani care au trecut de la publicarea Antimo­dernilor…, au avut loc destule schimbări în panorama ideilor franceze şi e nevoie să aduc o serie de precizări în acest sens. Aşa cum spuneam la întîlnirea cu publicul de aseară, în momentul în care am propus termenul de „antimodern(i)“, el era complet absent în spaţiul nostru cultural. Nu exista nici o atestare recentă a uzajului acestui termen, trebuia mers destul de mult în urmă pentru a vedea ultima lui atestare. Şi anume în anii ’20 ai secolului al XX-lea, într-o carte a lui Jacques Maritain, intitulată Antimoderne, carte pe care o citez, de altfel, şi care se referea la disputele care existau în epocă între adepţii unui catolicism modernist şi respingerea acestui modernism de către Vatican. Era vorba de o inovaţie pe filieră bergsoniană, asimilînd în mare un anumit evoluţionism, în această „erezie“ modernistă a catolicismului. În 2005, cînd am publicatAntimodernii, termenul nu mai păstra nici o referinţă la acest sens precis cu care fusese folosit la începutul secolului al XX-lea. Nimeni nu-l folosea în 2005 pentru a defini gînditori contemporani, nimeni, aşadar, nu era numit „antimodern“ în contemporaneitate. În acel moment, termenul a reintrat în uzaj, de pildă, Papa Benedict al XVI-lea a fost calificat atunci drept „antimodern“; termenul era folosit din nou cu sensul de la începutul secolului al XX-lea. Dacă am folosit acest termen, a fost pentru că el nu avea în franceză o altă conotaţie, în afară de această referinţă religioasă. Eu i-am acordat sensul de „rezistenţă la modernitate în cadrul modernităţii“, renunţînd la referinţa religioasă. E un proces similar celui care vorbeşte despre antiiluminism („les anti-Lumières“), care face trimitere la o serie de gînditori ce sînt împotriva Luminilor, împotriva optimismului iluminist, fără a fi, totuşi, situaţi în afara epocii Luminilor (ci mai degrabă înă­untrul ei). Rezistenţi la modernitate, dar situaţi înăuntrul ei sînt, de pildă, Chateaubriand sau Baudelaire (despre care am scris în Antimodernii). După publicarea cărţii mele, termenul de „antimodern(i)“ a devenit mult mai curent, e folosit deseori pentru a desemna o anumită nostalgie a trecutului, un paseism, un conservatorism reacţionar care nu mai are nici o legătură cu mişcarea modernă, situaţie în care trebuie să precizez foarte clar sensul pe care i-l atribui eu. În ultimii ani – reanimată chiar anul acesta –, în Franţa a avut loc o dezbatere pe tema „noilor reacţionari“, apropo de o serie de publicaţii cu tendinţă conservatoare, dimensiune pe care eu nu o vedeam la „antimodernii“ mei – e vorba de o idealizare a trecutului care nu era prezentă la cei pe care eu îi numesc „antimoderni“. De unde necesitatea de a preciza lucrurile.
0CemairmnedinculturafrancezPreocupareapentrugrandoare4-pic
 
Diferenţa dintre reacţionar şi antimodern nu e totuşi una subtilă, dificil de trasat?
Da, este una subtilă, dar e întotdeauna mai dificil să defineşti o poziţie ambivalentă – aşa cum este aceea a antimodernilor. Cei pe care îi definesc drept antimoderni sînt personalităţi ambivalente, prinse în mişcarea timpului lor, dar care, în acelaşi timp, aruncă o privire în urmă (en arrière), către ceea ce rămîne în urmă. Spuneam că orice progres implică şi un anumit regret, iar acest tip de gîndire antimodernă e atentă la regret, la melancolia din spatele progresului. Însă regretul antimodern nu implică absolut deloc posibilitatea de a te întoarce înapoi, în trecut, şi în plus, nu implică idealizarea trecutului.
Interviul a apărut în ediția din 04 martie 2016 a revistei Observator Cultural și poate fi citit integral aici.
Vă recomandăm şi