„Personajele acestei cărți nu sunt oameni”: memoriile și meditațiile lui Primo Levi despre perioada petrecută la Auschwitz

Am ezitat multă vreme să citesc Mai este oare acesta un om?, de teama scenelor insuportabile pe care, fără îndoială, urma să le găsesc acolo – doar este vorba despre Holocaust și, din câte știu eu, subiectul ăsta nu i-a dat nimănui o stare de bine, cel puțin nu unui om sănătos la cap. De ce te-ai supune voit unei lecturi chinuitoare, în care suferința te lovește la fiecare pagină, iar încrederea într-o natură umană esențialmente bună pălește cu fiecare act de cruzime al unui om care distruge un alt om? Să citești mărturii despre Holocaust este într-adevăr o experiență răscolitoare, dar, pe de altă parte, consider că este necesar să privești cu ochii larg deschiși în puțul întunecat al istoriei, unde s-au adunat cele mai condamnabile acte ale omenirii. Nu puține sunt adevărurile despre condiția umană care pot fi învățate din astfel de povești cutremurătoare, iar Lagărul, după cum spune Primo Levi, a fost cel mai diabolic experiment pentru a stabili ce este esențial și ce este dobândit în comportamentul animalului-om în lupta pentru existență.

Primo Levi, care în 1941 absolvise facultatea de chimie la Universitatea din Torino, a fost deportat în 1944 la Buna–Monowitz, unul din lagărele de muncă de la Auschwitz. Chimia a fost cea care l-a ajutat să supraviețuiască celei de-a doua ierni petrecute în lagăr, până în 27 ianuarie 1945, ziua eliberării. Din cei 45 de oameni cu care împărțise vagonul de vite în drum spre Auschwitz, numai patru și-au revăzut casele. Levi a revenit în Italia abia după un parcurs sinuos care a durat nouă luni și a început să-și scrie memoriile în februarie 1946, publicând cartea un an mai târziu, la o editură mică, fiindcă manuscrisul trimis inițial la Einaudi a fost refuzat: scriitorii Cesare Pavese și Natalia Ginzburg au considerat că e prea devreme pentru mărturii despre atrocitățile războiului.

Spre surprinderea mea, Mai este oare acesta un om? s-a dovedit mai puțin apăsătoare decât îmi imaginasem. Ba aș îndrăzni să spun că, în unele momente, mi-a lăsat senzația că citesc o carte de aventuri plină de suspans, iar spre final, când Primo Levi relatează jurnalul ultimelor zece zile de existență a Lagărului, povestea s-a mutat pe tărâmul unei lumi distopice, ireale. Autorul dozează momentele cu adevărat chinuitoare, strecurând o mulțime de povești despre viața în lagăr, portrete deosebit de interesante ale unor oameni pe care i-a cunoscut la Buna–Monowitz, precum și meditații despre fragilitatea personalității umane și feluritele reacții la o existență în condiții-limită. Deși capitolele sunt inegale ca stil, ritm și structură, scriitura lui Levi este naturală și cursivă, reușind să extragă esențialul din lungul șir de zile și întâmplări într-o lume cu reguli complicate și absurde, în care binele și răul, speranța și viitorul și-au pierdut orice înțeles.

Noroc că azi nu bate vântul. Ce ciudat, într-un fel sau altul, mereu ai impresia că ești norocos, că o împrejurare, oricât de măruntă, te ține în pragul dinaintea disperării și îți permite să trăiești. Plouă, dar nu bate vântul. Sau plouă și bate vântul, dar când știi că diseară e rândul tău la suplimentul de supă, găsești și azi forța să reziști până seara. Sau, mai mult, ploaie, vânt, foamea obișnuită; atunci te gândești că din moment ce nu simți altceva decât suferință și lehamite, cum se întâmplă uneori, de ai impresia că ești cu adevărat la fund, ei bine, dacă vrei, ai putea să te duci în orice clipă să atingi plasa electrică sau să te arunci sub roțile trenurilor în manevră și atunci ar înceta să mai plouă. (pag. 173)

Am aflat despre știința funebră a numerelor tatuate, care indicau naționalitatea și perioada intrării în lagăr; despre evreii din Salonic, admirați și temuți, feroce și solidari, pe care și nemții îi respectau; despre cubușorul sacru de pâine, singura monedă de schimb; despre învârtelile, tranzacțiile, furturile și, în general, toate strategiile la care deținuții apelau pentru a supraviețui; despre moartea care începea de la pantofi; despre vocea Lagărului – muzica de fanfară, cu hipnoza ritmului neîntrerupt, care ucidea gândul și voința. Despre ce să vorbești mai întâi? Totul pare important în cartea lui Primo Levi, din care am aflat mai multe informații despre viața la Auschwitz decât din tot ce citisem eu până acum pe tema Holocaustului.

Unul din aspectele remarcabile ale cărții îl reprezintă meditațiile profunde asupra feluritelor taine și mecanisme ale sufletul omenesc, precum natura nefericirii, lupta necruțătoare pentru supraviețuire, uimitoarea capacitate a omului de a-și construi bariere de apărare chiar și în situații deznădăjduite, deprinderile și instinctele sociale care sunt reduse la zero într-o lume unde fiecare e teribil, disperant de singur, raritatea celor care au reușit să-și păstreze intacte demnitatea și conștiința, gesturile simple de solidaritate care amintesc că undeva mai există o lume dreaptă pentru care merită să te păstrezi în viață.

Un alt aspect care face lectura tolerabilă este tonul autorului, care, deși atinge uneori abisuri dureroase, se menține departe de vaietul deznădăjduit al celui care a suferit enorm și a decăzut pe ultima treaptă a condiției umane. Tonul său este lucid și obiectiv, având o anumită detașare care ferește relatarea de învolburarea emoțională ce ar fi făcut-o greu de suportat. Însă suferința este acolo și, oricât de echilibrat ar fi tonul lui Primo Levi, n-ai cum să nu te cutremuri în fața atâtor orori înfăptuite cu sânge rece și atâtor chinuri de neimaginat. Nu știu cum ar fi sunat mărturia autorului dacă perioada petrecută în lagăr ar fi fost mai îndelungată; e foarte posibil să nici nu fi supraviețuit mai mult de un an, iar toate cuvintele lui să nu mai fi ajuns până la noi. Ar fi fost doar unul dintre milioanele de anonimi trimiși la gazare, damnații care suferă și își târăsc zilele într-o singurătate opacă absolută și tot în singurătate mor și dispar, fără să lase urme în amintirea nimănui. 

Narațiunea la prezent ne proiectează acolo, în mijlocul lagărului, alături de acei oameni înfrânți și amorțiți, care ispășesc o vină de neînțeles și nu mai sunt destul de vii pentru a putea să-și ia viața. În multe situații, Primo Levi povestește la persoana întâi plural, devenind o voce a celor mulți care îndură foamea, frigul, bătăile și epuizarea – cuvinte moi, lipsite de duritate, pentru cei care nu le-au cunoscut vreodată adevăratul înțeles.

Noi zicem „foame”, zicem „oboseală”, „teamă” și „durere”, zicem „iarnă”, dar sunt cu totul altceva decât se știe. Acestea-s cuvinte libere, create și folosite de oameni liberi, care trăiau bucurându-se și suferind în casele lor. Dacă Lagărele ar mai fi continuat să existe, s-ar fi creat un nou limbaj, un limbaj aspru; doar prin el s-ar putea exprima ce înseamnă să trudești toată ziua în vânt, la o temperatură sub zero grade, să fii vlăguit și înfometat și să ai conștiința sfârșitului care vine spre tine. (pag. 164)

Ar fi găsit oare acel limbaj nou cuvintele potrivite pentru a exprima ofensa desființării unui om și încercarea de a-l transforma într-o marionetă sordidă, incapabilă de gândire și voință?

Un text de Ema Cojocaru

Sursa foto autor: https://www.thenation.com/article/without-respite/

Sursa foto Auschwitz: https://www.thoughtco.com/auschwitz-camp-system-facts-1779683

Mai este oare acesta un om?, Primo Levi

• Traducere din limba italiană și postfață de Doina Condrea Derer

• Colecția Desenul din covor, Editura ART, 2018