„Pe șleau. Adevărul despre parenting” de Brian Gordon - momente peste măsură de adevărate din viața de părinte

Părinți din toate țările, uniți-vă! Și faceți haz de necaz, căci cu ce altceva puteți ține piept nopților nedormite, cafelelor reci băute târziu în zi, frustrărilor diversificării, panicilor cauzate de cele mai mici schimbări („teribilele” sughițuri, refluxuri sau strănuturi) sau celor 54 856 de „mama!” și „tata!” auzite zilnic. Dacă vi se pare că sunteți singuri pe frontul acesta, dacă aveți nevoie să vedeți că și capra vecinului e la fel de ciufulită, dacă vă trebuie un imbold să înlocuiți autocompătimirea cu râsul isteric, iată soluția: Pe șleau. Adevărul despre parenting, colecția de comicsuri extra amuzante a lui Brian Gordon. 

Ca orice tânăr care decide că la bătrânețe, când va fi foarte însetat, o să vrea să fie servit cum se cuvine cu o cană de apă (eu am renunțat la amărâta de cană și am ridicat miza la o croazieră dus-întors*), caricaturistul Brian Gordon a fost în culmea fericirii atunci când a aflat că va fi tată pentru prima dată. În cuvintele lui, „citiserăm toate cărțile de parenting, fuseserăm la toate cursurile posibile, eram pregătiți!”. Entuziasmul n-a durat mult după nașterea copilului, căci au început turele de legănat, încercările eșuate de a liniști țipetele parcă fără speranță ale „ghemotocului urlător” și fricile. Așa că și-a dat seama „că aiureala asta nu era NICI PE DEPARTE așa de magică pe cât mi se promisese”.
 

Partea și mai rea? Când vezi că alți părinți par că au centura neagră la îngrijit copii: „Noi eram singurii părinți cu un bebeluș dificil. Noi eram singurii care habar n-aveau ce fac. Ceilalți păreau să aibă o viață nemaipomenită alături de micuții lor.” Practic toate conturile alea de Instagram (sunt atât de bătrână că IG e cea mai up-to-date referință social media pe care o pot oferi) care-ți arată mame de doi-trei-patru copii perfect odihnite, în haine albe scrobite, fără o cută pe ele, care zâmbesc bonom (a se citi „superior”) în timp ce pregătesc o gustărică delicioasă cu hrișcă și pepene galben (by the way, hrișca e una dintre cele mai oribile chestii de pe pământ; pepenele galben urmează; vine imediat după coriandru). Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestei perfecțiuni? Tot Gordon spune clar și răspicat: „o grămadă de oameni toarnă gogoși. N-ar recunoaște nimeni că n-are un copil perfect sau că nu e întotdeauna plăcut să fii părinte. N-ar recunoaște nimeni că se simte terminat.”

Când însă treci de hainele alea impecabil călcate și de montajele video false, care arată copii lingând farfuriile cu broccoli și chia (cred că se vede că am această trauma cu mâncarea), îți dai seama „că orice părinte e, de fapt, un pic speriat. Nimeni nu știe ce face. Se pare că toți (da, chiar și tu, mincinos afurisit) improvizăm pe parcurs.” Sau, și mai rău, descoperi, cum s-a întâmplat în ultimul timp în marele social media, că dincolo de ecrane se ascund drame oribile, ca înfometări, abuzuri, escrocherii și altele și mai și. Sau, în cazuri fericite, o armată de bone și menajere care fac în spatele camerelor de luat vederi ce pare că face mămica perfectă doar cu cele două mânuțe ale ei (cu manichiură spotless, se înțelege).

Vi se pare că răzbate ceva invidie din cuvintele mele? Ei bine, nu vi se pare. Când văd case fooarte curate și copii care nu fac mofturi la mâncare, mă străbate așa un fior turcoaz (sper că ați văzut Inside Out 2) din tălpi și până în vârful capului. Dar îmi trece repede, că dau peste un zâmbet de bebeluș într-o cameră, de o explicație luuungă și amănunțită a funcționării desfăcătorului de capse în alta (da, exact așa; a avut o fascinație pentru desfăcătorul de capse). Și nu-mi trebuie nici rochițe imaculate, nici liniște să-mi aud și eu gândurile. 

Așadar, dacă sunteți în căutare de „se poate și mai rău” sau de „li se întâmplă și altora”, luați o porție de Pe șleau! Volumul a apărut la Editura Grafic în traducerea Iuliei Tudorie. Și este completarea perfectă a meme-urilor sarcastice despre parenting care apar prin colțurile deștepte ale internetului; și a parodiilor la toate acele poze și clipuri perfecte. Preferata mea din ultimul timp? Gluma asta absolut adorabilă, care lovește cu manta în toate bolurile pline de sănătate și ovăz mucilaginos ale mamelor de pe Instagram. Râd nonstop de câteva zile, de când mi-a fost dăruită cu atâta înțelegere.

Cum la fel, de când am citit cartea lui Brian Gordon, continui să râd (deși uneori nu e râsul meu, recunosc) la cele mai adevărate și dureroase și peste măsură de frumoase momente din viața de părinte, așa cum au fost ele surprinse în cuvinte și ilustrații de „maestrul adevărului despre parenting”. Și nu sunt vorbe goale. Gordon are patru copii. Patru; care l-au inspirat, desigur, pentru benzile sale desenate. Așa că știe despre ce vorbește. 
 

Imagine preluată de pe geekpost.net

Înainte de seria Pe șleau (Fowl Language în original, căci e vorba numai despre păsăret), pe când lucra la Hallmark Cards (una dintre cele mai vechi și mai mari companii producătoare de cărți poștale din Statele Unite), Brian Gordon mai desena pe blogul companiei, numit Brian’s Brain (Creierul lui Brian). Apoi a creat cuplul Chuck & Beans, doi prieteni, un iepure și un câine, pasionați de ieșit la întâlniri și cultura pop. Pe la începutul decadei 2010, Gordon a început să lucreze la Pe șleau, seria având o familie de rațe ca protagonistă – a ales aceste înaripate pentru că erau printre puținele pe care nu prea le desenase pe vederi.

În următorii ani, comicsurile au început să fie tot mai apreciate și i-au fost și salvarea atunci când, în 2015, Hallmark l-a anunțat că îl pun pe liber (piața cărților poștale scăzuse îngrijorător). Norocul lui a fost că nu a trecut mult și a fost contactat de The Huffington Post, care dorea să publice câteva ilustrații și un articol. Din acel moment, popularitatea sa a urmat un trend ascendent, Pe șleau devenind unele dintre cele mai shareuite comicsuri pe Facebook. Iar de aici până ca editura Andrews McMeel (situată în Kansas, unde locuiește și Gordon) să-i publice ilustrațiile în volum a mai fost doar un pas. De altfel, asta și părea casa potrivită pentru ele, de vreme ce Brian Gordon recunoaște că se simte în aceeași familie cu alți artiști publicați de editură: The Oatmeal (trebuie să citiți Cum să-ți dai seama dacă pisica ta plănuiește să te omoare), Sarah Andersen (încercați Colți, e mult umor la mijloc) și alții. 

Când vine vorba de propria copilărie, Brian Gordon a recunoscut că și-a dorit mereu să devină un artist de comics, fiind inspirat de lecturile din Calvin și Hobbes, Peanuts sau The Far Side de Gary Larson.

Acum că am tras un pic cu ochiul și la artistul din spatele adevărurilor despre parenting, iată, așadar, șapte episoade cu care să vă începeți ziua, să v-o continuați și cu care să vă alinați în nopțile când efectiv nu mai știți ce să le faceți copiilor ca s-adoarmă odată.
 

1. Mâncarea

Se putea să nu încep cu ea? Cu somnul nu am avut așa mari probleme, nici la primul, nici la al doilea copil (deși sper să nu cobesc). Dar cu mâncarea m-am stresat și mă stresez mult peste medie. Mai ales pentru că la noi în familie mâncatul este una dintre cele mai frumoase și mai fullfilling activități (știu, romgleză, dar parcă niciun cuvânt românesc nu are puterea acestuia englezesc pentru a exprima cât de mult ne place să mâncăm; mâncare, nu hrișcă, chia sau genul acesta de „mâncare”). 

Nu mă puteam decide între cele două comicsuri. Pentru că, de cele mai multe ori, cele două ipostaze alternează într-un echilibru perfect: nu le place nimic din ce le ofer, respectiv nu mănâncă mai nimic din mâncarea pe care totuși o aleg, pe motiv de „nu mai pot”. Dar ciocolata își face întotdeauna loc. Întotdeauna.
 

2. Cuvinte stâlcite

Anii de vorbit stâlcit sunt adorabili. Copiii care vorbesc stâlcit sunt adorabili. Asta, desigur, până când devine o chestie cronică și are nevoie de îndreptare, pentru că școala bate la ușă. Și-atunci nu mai e așa adorabil. Am ținut, cât am putut, un dicționar al cuvintelor rostite în manieră proprie. „Lolopeană” (= europeană în contextul Uniunea Europeană) și „bubu iapupu” (= tobogab cu Paw Patrol) sunt de poveste. Cu „păcșune” în loc de căpșune am mai rămas un pic, dar cred că va dispărea și el în curând.


 

3. Eroi și obsesii

Am trecut la copilul cel mare prin perioada verde (când totul trebuia să fie verde în viața lui, și eu profitam să bag niște spanac pe ici, pe colo, prin mâncare; a funcționat o perioadă). Apoi prin perioada Paw Patrol. A întrat în perioada lego și e in and out; dar e o chestie constantă. Au fost supereroii: mai întâi Spiderman și apoi Batman. Totul trebuia să fie în culorile sau cu figurile lor. A renunțat și la ei. Deocamdată încă își caută noile obsesii. Din fericire, la copilul mic nu am prins nebunia Frozen. Dar sunt foarte curioasă cu ce vom decora camera în următorii ani, ce personaj va trebui să apară pe periuța de dinți, pe rochițe și șervețele.


 

4. Întrebările

Când era puștiul meu mai mic, abia așteptam să ajungă la vârsta întrebărilor. Credeam că am „lumea-explicată-pentru-copii” la degetul mic și că nimic nu mă poate încuia. Așa a fost în primii ani, găseam răspunsuri la toate curiozitățile legate de realitatea înconjurătoare. Lucrurile s-au schimbat însă pe măsură ce interesele lui s-au diversificat. Acum este în perioada mașini. Nu-l atrag bolizii sau cele prea sofisticate; știe exact ce mașină vrea (una autohtonă, cu piese relativ ieftine și cu prag înalt, să poată lua gropi fără probleme). Dar vrea să știe la tot pasul care e mai veche: Skoda sau Opel; care are piesele mai scumpe: Volvo sau Chevrolet; care e mai rezistentă: Kia sau Fiat; care dintre cele electrice este mai durabilă; și tot așa. Noroc că, de când a aflat că SsangYong e din Coreea de Sud și nu din China (cum greșit l-am informat noi), am scăpat de ea. Dar au rămas restul și zecile de întrebări despre ele și istoricul lor. Plus celelalte domenii în care vrea să știe mai multe; lucru care ne bucură, bineînțeles, dar ne pune și-n încurcătură, căci de câte ori poți verifica subtil pe Google fără să trezești suspiciuni?


 

5. Părinții și competiția

Pe vremuri, când puteam juca, de exemplu, Catan fără să fiu atentă la vreunul dintre copii, că cine știe ce face prin cealaltă cameră sau că îi e foame/sete/somn, se spunea despre mine că sunt foarte competitivă. Mai am așa străfulgerări când viața anterioară mă prinde din urmă, dar acum joc ca să joc, din pura plăcere că am putut găsi treizeci de minute în care să stau cu prietenii în jurul unei mese cu ceva planșe întinse în față. Însă am aflat că, atunci când copiii lor sunt prinși în vreo competiție, părinții se pot transforma în cele mai fioroase bestii. Pe vremea când puștiul testa baby-handbalul la clubul din apropiere, am fost la un miniturneu, să-i arătăm care-i adevărata miză a unui sport de echipă. Doar că am eșuat lamentabil, pentru că tot ce a înțeles și reținut au fost țipetele și gesticulațiile părinților de pe margine, care-și îndemnau copiii și-așa timorați să-și dorească mai mult victoria. Erau în același timp antrenori, arbitri, patroni de club, impresari, dictatori și parcă cei mai înverșunați dușmani ai propriilor copii. Îngrozitor. Mi-am pus o notiță mintală: să nu faci niciodată așa ceva!  
 

6. Calendarul de Advent

Aici nu am prea multe de zis. Nu am făcut niciodată, că nici eu nu cred că am atâta perseverență încât să fac chestii distractive douăzeci și cinci de zile la rând; bifez spiritul sărbătorilor cu niște turtă dulce și e suficient. Dar mi s-a părut relevantă exasperarea din ilustrație. E inevitabilă de la un punct încolo.

7. Liniștea

Exact! Niciodată să nu te încrezi în liniște. Ea prevestește ce-i mai rău. Mai ales atunci când copilul se joacă și cu alți prieteni. Ceva e pe cale să se întâmple, se întâmplă deja sau s-a întâmplat și-acum doar încearcă să amâne cât de mult pot momentul confruntării fatale. Până acum am stat cu ochii pe liniște și, ca părinte, nu am lăsat-o să se cuibărească în casa noastră. Dar îmi aduc aminte ce liniște era atunci când eram eu mică și testam forfecuța de unghii a mamei pe bretonul meu. Ce poze au ieșit în sejurul ăla la mare!

Fie că ești genul pasăre de noapte sau bucătar neînțeles, că te sperie orice gest sau că te-ai scufundat deja în apele resemnării, Pe șleau te va bate ușor pe spate, îți va oferi un umăr pe care să plângi și-un refugiu în care să râzi în hohote, căci îți va arăta că și altora le e la fel de greu. Dar îți va reaminti că, în ciuda a tot, este extraordinar de frumos.  

*Pentru mai multe sfaturi de parenting adus la zi, realist, nu ezitați să mă urmăriți.
 

Disclaimer: Dragă Tudor, dragă Irina. Dacă veți ajunge vreodată să citiți cele de mai sus, vă rog să nu vă impacientați. În niciun moment, în niciun cuvânt nu mă plâng, nu vă critic sau nu vă dau ca exemplu de „așa nu”. Dar niciodată. Pentru că nu aș schimba nimic din tot ce avem și sunteți. Dar ce ar fi toată iubirea fără puțină ironie și autoironie?