Tu ce ai face dacă ai deveni invizibil? - Avanpremieră „Omul invizibil” de H G Wells

Tu ce ai face dacă ai deveni invizibil? Asta a fost întrebarea pe care mi-am repetat-o în minte iar și iar cât a ținut lectura acestei cărți și recunosc că răspunsul a variat și în funcție de evoluția acțiunii din roman. Pentru că, deși este considerat un clasic al literaturii SF, „Omul invizibil” de H G Wells folosește pretextul unei persoane complet nevăzute pentru cei din jur doar pentru a explora ideea de moralitate în cadrul regulilor stabilite de societate.

Și, dacă ești total de nevăzut, ești și de neprins? Și ce te mai oprește să faci totul după pofta inimii dacă tot nu te poate opri nimeni… Atunci abia o să vezi dacă morala ta personală se potrivește cu cea socială sau dacă ai respectat regulile numai de teama consecințelor.

Bineînțeles, nu este de ignorat nici umorul generat de interacțiunea bieților oameni cu o ființă total invizibilă. Autorul a profitat din plin de faptul că omul său invizibil pare să aibă toate avantajele, unica strategie la îndemâna oamenilor mai puțin transparenți părând să rămână pipăitul…

Așa cum probabil v-ați dat seama, invizibil sau nu, personajul central al acestei cărți nu o să vă lase rece. Așa că vă poftesc să faceți cunoștință cu el, cu Omul invizibil!

***

FRAGMENT

Cuss ciocăni în uşa camerei de oaspeţi şi intră.

Dinăuntru se auzi o înjurătură straşnică.

— Vă rog să mă scuzaţi că vă tulbur… a început felcerul.

Dar în clipa aceea uşa s-a închis, aşa că doam­na Hall n-a mai putut prinde restul conversaţiei. Timp de vreo zece minute nu s-a auzit decât un murmur de voci, apoi un strigăt de uimire, tropă­it de picioare, zgomotul unui scaun răsturnat, un hohot de râs ca un lătrat, paşi iuţi care se îndreptau spre uşă… şi în cele din urmă apăru Cuss, alb la faţă, aruncând peste umăr nişte priviri îngrozite. Lăsă ușa deschisă în urma lui, fără ca măcar să se uite la hangiţă, străbătu coridorul în fuga mare, coborî treptele şi dispăru. Doamna Hall stătea în dosul tejghelei, cu ochii ţintă la uşa deschisă a camerei de oaspeţi. Îl auzi pe străin cum râde încetişor şi cum umblă prin odaie. De unde stătea ea, nu putea să-i vadă faţa. Deodată, uşa camerei fu trântită cu putere şi liniştea se aşternu din nou.

Cuss alergă glonţ la domnul Brunting, vicarul.

— Arăt eu a nebun? izbucni felcerul de cum pătrunse în cămăruţa ponosită a sfinţiei sale. Am eu aerul cuiva care nu-i în toate minţile?

— Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Bunting, aşezând un amonit peste foile volante, pe care-şi scria viitoarea predică.

— Omul acela de la han…

— Ei bine?

— Dă-mi ceva de băut, gâfâi Cuss, prăbușindu-se de pe un scaun.

După ce-şi potoli nervii cu un pahar de vin ief­tin – singura băutură pe care o avea bunul popă la îndemână –, îi povesti despre întrevederea pe care o avusese cu puţin timp înainte.

— Intru în daie, începu el, şi-i cer să subscrie la fondul ăla pentru infirmieră. Cum am intrat eu, şi-a vârât mâinile în buzunare şi s-a trântit în scâr­bă pe un scaun. Când i-am zis despre ce-i vorba, ce crezi c-a făcut? S-a smiorcăit. Zic eu p-ormă: Am auzit că vă interesaţi de ştiinţă… La care el: „Da, da“, şi iarăşi și-a tras nasul! Şi uite-aşa se tot smiorcăia întruna! Pesemne c-a prins un guturai număru’ unu. Nici nu-i de mirare, dacă umblă toată ziua înfofolit! Ei, şi m-apuc eu să-i vorbesc de infir­mieră, da-n vremea asta trag cu coada ochiului pân toate părţile, să văd şi eu ce minune era p-acolo… Sticle – chimicale cu grămada! Balanţă, eprubete în stative, şi un miros – ca de ghiocei. Îl întreb dacă-i dispus să dea şi el ceva. „Am să mă gândesc“, face el. După aia l-am întrebat fără-nconjur dacă se ocupă cu vreo cercetare. „Da“, zice el. O cercetare de lungă durată? Atunci au cam intrat dracii-ntr-însul: „O să dureze al naibii de mult“, îmi zice el şi, la vorbele astea, ca să zic aşa, i-a sărit muştarul. Zău? fac eu. Atunci se apucă să-mi înşire tot necazul lui. Stă­tuse toată vremea ca pe jăratic şi întrebarea mea parcă i-a turnat gaz pe foc. Nu ştiu ce mi-a zis el de un fel de reţetă, cică o reţetă foarte importantă, da’ n-a vrut să-mi spună la ce-i folosea. Era ceva medical? întreb eu. „Dracu’ să te ia! sare el. Ce tot urmăreşti să scoţi de la mine?!“

Mi-am cerut scuze. La care el iar s-a smiorcăit şi a tuşit. După aia mi-a povestit mai departe. Zicea că a citit reţeta. Care reţetă conţinea vreo cinci ingrediente. Şi după aia a pus-o jos şi a întors capul. „Vine, zice el, un curent de la fereastră şi suflă hârtia. Un fâlfâit, un foşnet (ştii, dumnealui lucrează într-o cameră cu căminul deschis), şi gata! Vântul a dus-o peste flăcările din cămin şi a ridicat-o în sus pe horn.“ El s-a repezit după reţetă tocmai când hârtia urca pe horn. Aşa! Ei, când a ajuns aicea cu povestea, a vrut, mă rog, să-mi arate cum s-a întâmplat… şi a-ntins braţul.

— Ei și?

— N-avea mână. Numai mâneca goală. „Maică, Doamne! zic eu în sinea mea, asta înseamnă schilodire, nu glumă! Se vede că poartă o proteză, aşa am presupus eu, şi şi-a scos-o…“ Da’ după-aia stau eu şi mă gândesc bine: „Mă, e ceva ciudat în treaba asta. Cum dracu’ de poa’ să ţie mâneca în sus – o mânecă umflată, domnule! – dacă n-are nimic în ea?“ Pentru că, îţi spun, nu era nimic în ea! Nimic până la încheietura cotului. Am putut să mă uit prin deschizătura manşetei până sus la cot! Încă ceva: mâneca avea o gaură, şi prin gaura aia zăream o licărire de lumină! „Dumnezeule mare!“ am gamut eu. Atuncea omul s-a oprit din vorbă. S-a uitat la mine cu nişte ochi de te băgau în boale, şi după aia s-a uitat la mânecă.

— Ei bine?

— Asta-i tot. N-a zis nici o vorbă, s-a uitat la mine ţintă şi şi-a vârât iute mâneca la loc în buzu­nar. „Tocmai îţi spuneam, a zis el mai departe, că hârtia luase foc, nu-i aşa?“ Şi iarăşi a tuşit… Cum dracu’ poţi să mişti în felul ăsta o mânecă goală? l-am întrebat eu. „O mânecă goală?“ Da, o mâne­că goală. „O mânecă goală, ai zis? Ai văzut că-i goală?“ Se ridicase în picioare. M-am sculat şi eu. A venit încetişor spre mine. Vreo trei paşi a făcut. Acum eram foarte aproape unul de altul. Fornă­ia de te băga-n sperieţi. Eu nu m-am clintit din loc, da’ să fiu al dracului dacă ar mai putea careva să stea liniştit când s-ar apropia de el încet-încet căpăţâna aia bandajată, cu nişte ochelari cât far­furiile. „Ai spus că era o mânecă goală?“ a întrebat el a treia oară. Da, sigur, zic eu. Ei, şi ce crezi că face atunci? Îşi scoate mâneca din buzunar, cu o încetineală care te înnebunea, şi-şi ridică braţul spre mutra mea, ca şi cum ar fi vrut să mi-l mai arate o dată. Da’, cum îţi spun, foarte încet. Eu mă holbam la el. Mi se părea că stau acolo de-un veac. Ei bine, zic (şi tuşesc ca să-mi dreg glasul), nu-i nimica înăuntru. Simţeam nevoia să îndrug ceva, pentru că începuse să-mi fie frică. Puteam acuma să văd prin mânecă până în fund, la umăr, fiindcă el a întins-o drept spre mine, încet de tot, uite-aşa, până când manşeta a ajuns la vreo două degete de ochii mei. Nu vezi în fiecare zi o mânecă goală, care se întinde spre tine, aşa-i? Şi-apoi…

— Ei?

— Ceva, ceva care la atingere aducea a deget, mi-a tras un bobârnac în nas!

Bunting începu să râdă.

— Dar nu era nimic înăuntru! se înfierbântă Cuss, şi, când rosti cuvântul „înăuntru“, glasul se prefăcu într-un răget. Dumitale ţi-e uşor să râzi, dar îţi spun că, de îngrozit ce eram, i-am dat una peste mânecă, am făcut stânga-mprejur şi am şters-o de-acolo, l-am lăsat…

Felcerul se opri. Se vedea limpede că groaza care-l cuprinsese nu era deloc prefăcătorie. Cu o mutră jalnică, se răsuci şi-şi mai turnă un pahar din excelentul vin ieftin al vicarului.

— Şi când l-am lovit peste mânecă, reluă el, am simţit că ating o mână… Şi nu era nici o mână! Nici urmă de aşa ceva!

Domnul Bunting rămase pe gânduri. Privi bănu­itor spre Cuss.

— E o poveste foarte interesantă, rosti el. Îşi luase o înfăţişare gânditoare şi plină de gravitate. Da, da, într-adevăr, o poveste foarte interesan­tă… repetă domnul Bunting, cu un aer de emfază doctă.

Omul invizibil, H. G. Wells

Traducere din limba engleză și note de Antoaneta Ralian

Colecția ART Clasic

Editura ART, 2019