Omul față cu propria sa evoluție
Născut dintr-o întrebare amicală adresată autorului de către un editor de revistă, Lumea fără noi este un fascinant și, în egală măsură, palpitant răspuns transdisciplinar la întrebarea: Cât de științifico-fantastic mai este astăzi să ne închipuim viața de pe Terra (și dincolo de ea) în absența omului? Iată o curiozitate care recidivează la nivel social în răstimpuri, ivindu-se chiar în diverse discursuri publice în vremea amenințărilor în masă, cum sunt cataclismele, războaiele, accidentele nucleare sau pandemiile.
Citat de Alan Weisman, Doug Erwin, expert în studiul dispariției speciilor, consideră că „oamenii vor dispărea în cele din urmă. Până acum totul a dispărut. În fața morții cu toții suntem la fel. Dar viața va continua. La început poate vor fi doar niște microbi sau niște miriapode alergând de colo-colo. Apoi viața pe Pământ va prospera cu sau fără noi. Cred că e un moment interesant în care să trăiești.”. Această presupoziție, că specia noastră, Homo sapiens, are să dispară într-un viitor nu foarte îndepărtat, îl poartă pe jurnalistul și profesorul american pe firul unor dialoguri cu specialiști în domenii ca geologie, chimie, fizică, microbiologie, ecologie, antropologie, dar și cu reprezentanți ai forțelor militare, diplomați, voluntari la organizații non-profit respectiv ghizi turistici. Bazându-se pe legea de aur a naturii, potrivit căreia puterea unei specii se măsoară în adaptabilitate, toți interlocutorii par să fie în consens, cel puțin aproximativ, când vine vorba longevitatea regnurilor.
Analizând situațiile limită ale prezentului (multe dintre ele subsumându-se crizei climatice provocate de om), ne amintim, de pildă, că bacteriile sunt printre cele mai rezistente viețuitoare sau că animalele domesticite, neavându-ne prin preajmă, vor avea dificultăți mari în a supraviețui, fiind nevoite, în absența meselor regulate, să se reobișnuiască să vâneze. „Dintre miriadele de specii scăpate de sub control care au fost răspândite în lume de oameni, eucaliptul se alătură cenuşerului şi plantelor agățătoare kudzu, în rolul de uzurpatori ce vor tortura Pământul vreme îndelungată după dispariția noastră”, ne lămurește Weisman. Dar ce se va întâmpla cu rețelele subterane ale metropolelor, cu zgârie-norii, cu bazele militare, cu porturile și aeroporturile, cu cadavrele umane îmbălsămate și îngropate în coșciuge de lemn tare, dar cu speciile-gigant dispărute demult – ar putea ele reveni pe filieră evolutivă? Toate aceste întrebări își găsesc ecou în demersul științific prospectiv al autorului.
Corolarul cel mai antrenant al tezei este, probabil, cel care ia în colimator semnele cu potențial de rezistență superior prin care civilizația umană, în urma eventualei sale extincții, ar putea fi descoperită și, într-un anume sens, cunoscută de o civilizație extraterestră. Această investigare se extinde de la stratul de plastic care va fi pătruns în straturile geologice, deșeurile radioactive, sculpturile colosale de la Muntele Rushmore și Zidul Chinezesc, până la undele radio ce se propagă în univers – monumente, iată, atât ale simțului nostru artistic, cât și ale neglijenței și ororii. Una peste alta, la nivel macro, grăitoare în acest sens se va dovedi atmosfera reconfigurată, exprimând natura umană cu toate apusele ei nevoi epistemologice.
Având în vedere criza provocată de suprapopularea globului, sunt aduse în discuție teorii dintre cele mai cutremurătoare pentru cei ce preferă refugiul în umbra idilică a conservatorismului; dintre ele amintim Mișcarea pentru Dispariția Umană Voluntară („Singurul lucru care ar putea schimba situația, în afară de sacrificarea voluntară a întregii specii, este să dovedim că inteligența chiar ne face cu adevărat speciali.”), precum și teoriile transumaniste de stocare a inteligenței umane în sisteme artificiale (roboți). Nu în ultimul rând, deși darwinist convins, Weisman nu ezită să-și raporteze cercetarea nici la doctrinele principalelor religii ale lumii, care sunt, până într-un punct, convergente cu escatologia scientică.
Dimensiunea literară a Lumii fără noi este conferită nu doar de portretizarea actanților cu ajutorul unor trăsături specifice, ci și de microcosmosurile terestre copleșitoare în consistența lor, în care cercetările ne „teleportează”: Pădurea Białowieża (codru aflat la granița dintre Polonia și Belarus, rămășiță a imenselor păduri virgine ce odinioară acopereau întreaga Câmpie Europeană), Reciful Kingman, Golful Mexic, Canalul Panama, precum și Zona Demilitarizată dintre cele două Coree, zona Liniei Verzi a Ciprului sau orașul fantomatic Cernobîl.
Parcurgând studiul lui Alan Weisman, realizăm că oricâte cercetări futurologice ar bifa omenirea, viitorul ne va rezerva mereu o marjă de surpriză mai mică sau mai mare. Cert este însă că lumea cărților fără Lumea fără noi ar fi fost una net mai săracă.
Alan Weisman, Lumea fără noi
Traducere din engleză şi note de Mihaela Sofonea
Editura ART, colecția Sapiens, 2018
recenzie de Mihók Tamás
* Alan Weisman, Lumea fără noi, Editura Art, Colecția Sapiens, Traducere din engleză și note de Mihaela Sofonea, 408 p.