O lume dispărută, varianta nonficţiune
În 1925, britanicul Percy Fawcett, unul dintre ultimii eroi ai explorărilor geografice, pornea în ultima sa aventură extremă în Amazonia ca să facă „marea descoperire a secolului”: să găsească o civilizaţie pierdută. Dacă restul lumii nu prea mai ascundea secrete, Amazonia, o regiune sălbatică aproape cât SUA de mare, unde Fawcett s-a antrenat ca Rambo, era la fel de enigmatică atunci ca partea întunecată a Lunii.
Exploratorul a rămas însă blocat în misterul ei, alături de unul dintre fiii săi şi de prietenul cel mai bun al acestuia, şi nu s-a mai întors. Era deja celebru – Arthur Conan Doyle se inspirase din expediţiile sale când a scris O lume dispărută, iar Hemingway ţinea pe raft o colecţie a scrierilor sale –, însă asta l-a transformat într-un pop icon şi mai mare. Un întreg folclor s-a născut în jurul lui şi, decenii la rând, alţi exploratori au încercat să-i ia urmele, ca să afle ce s-a întâmplat cu el şi să găsească ce căuta: „orașul pierdut Z”. Avanpostul unei civilizaţii avansate, despre care Fawcett credea că se ascundea în jungla amazoniană.
Unul dintre oamenii contaminaţi cu „virusul Fawcett” a fost David Grann, jurnalist la The New Yorker. Acesta a transformat un articol al lui din 2005 despre oraşul Z într-o carte de nonficţiune care spune două poveşti: cea a lui Percy Fawcett, reconstituită printr-o documentare mega consistentă, şi cea a reporterului care porneşte pe urmele exploratorului, deşi nu are nicio zecime din pregătirea acestuia.
Cartea se concentrează, mai exact, pe două obsesii – Grann scrie, de altfel, că subiectele pe care le-a tratat ca jurnalist au avut obsesia ca fir comun. În Z, oraşul pierdut, disponibilă în colecţia Sapiens, ea prinde contur printr-o naraţiune vie şi puternică, cu tone de informaţii care pornesc de la primele expediţii umane în Amazonia, ale conchistadorilor ce căutau El Dorado, legendarul tărâm al aurului din America de Sud.
Jungla şi cruzimea indigenilor care-şi apărau teritoriul i-au răpus pe mulţi dintre ei. Amazonia apare descrisă ca un „paradis fals”, un loc care, în ciuda florei şi faunei sale, este ostil vieţii umane şi dezvoltării unei societăţi complexe – cu o diviziune a muncii, ierarhii politice şi agricultură la scară mare – din cauza condiţiilor aspre de mediu. Asta era credinţa generală pe care Fawcett şi-a propus s-o demonteze, după ani de zile în care dezgropase arteface, studiase petroglife şi vorbise cu membrii triburilor amazoniene.
El era convins că, undeva în regiunea Mato Grosso din Brazilia, exista un oraş legendar, cu o cultură sofisticată, pe care îl botezase „Z”. După calculele lui, el se afla într-o vale lată de 16 km, înălţându-se „pe o ridicătură din mijlocul ei, la care se ajunge pe un drum din piatră. Casele sunt scunde și fără ferestre și există și un templu în formă de piramidă.”
Fawcett, puternic influenţat de cultura imperialistă în care se născuse, credea însă că aşezarea fusese ridicată de un trib de europeni dispărut. De „indieni albi”, mai exact. Exista teoria că fenicienii sau alt popor occidental, locuitorii Atlantidei sau triburile israelite, migraseră în junglă cu mii de ani în urmă. „Oricât s-ar fi revoltat Fawcett împotriva moravurilor victoriene – s-a convertit la budism și a trăit ca un războinic indigen –”, scrie Grann, „nu a reușit niciodată să le depășească. A supraviețuit tuturor pericolelor din junglă, dar nu a reușit să scape de boala urâtă a rasismului.”
Jurnalistul află la final că o civilizaţie avansată, dar indigenă, cu o organizare complexă, ar fi ridicat, într-adevăr, aşezări gigantice acum aproape o mie de ani, lângă graniţa dintre Brazilia şi Bolivia. Şi că antropologii au tras greşit concluzia, când au venit în Amazonia şi au găsit triburi mici, că o societate dezvoltată nu era posibilă acolo – nu condiţiile climatice, ci holocaustul europenilor împotriva indigenilor a fost de vină pentru această teorie. Fawcett se afla foarte aproape de ruinele acestor aşezări când a dispărut.
Articol de Dacian Negrea
