O disecție a ființei umane

De Han Kang citisem Vegetariana, un roman straniu despre o femeie care refuză să mai mănânce carne, ajungând să-și renege propriul corp. În Disecție, autoarea sud-coreeană explorează un subiect sensibil din istoria țării sale: sângeroasa revoltă care a avut loc la Gwangju, în mai 1980, când mii de protestatari civili – printre care se aflau femei, studenți și copii – au fost răniți și uciși cu cruzime de armată. Disecție a fost publicată în Coreea de Sud în 2014, iar subiectul cărții a dus la includerea lui Han Kang pe „lista neagră” a președintei de atunci, Park Geun-hye.

După cum era de așteptat, cartea se citește cu greutate și cu un nod în gât. Nu e deloc ușor să parcurgi pagini întregi despre cadavre mutilate, torturi înfiorătoare și vieți distruse, cum nu e ușor să recunoști că, în orice ființă umană, există impulsul de a face rău. Este cruzimea imprimată în codul genetic al umanității? se întreabă un bărbat peste ani, rememorând perioada în care a fost torturat. Și nu uit. Nu uit că toți cei pe care îi întâlnesc în fiecare zi sunt ființe umane. Eu însumi sunt o ființă umană, continuă el, pentru ca noi să înțelegem că acei torționari nu sunt nici pe departe anomalii ale speciei umane, ci tot oameni, asemenea victimelor, asemenea nouă.

Pe parcurs, mi-am dat seama că, deși vorbește despre lumi și evenimente îndepărtate, cartea mă privește și pe mine într-o anumită măsură: dincolo de amănuntele specifice, Disecție aduce în discuție teme universale precum umanitatea, conștiința, demnitatea, frica de moarte, curajul, solidaritatea, vulnerabilitatea, instinctul cruzimii. Poate că nu întâmplător, tema respingerii propriului trup revine și în această carte, la fel ca tema purificării eului, deși contextul este cu totul diferit de cel din Vegetariana.

Am apreciat felul în care este structurată povestea, dar și informațiile suplimentare strecurate în text, care ne creează o imagine mai vastă a societății sud-coreene sub dictatura militară. Pornind din primăvara anului 1980, autoarea ne conduce, în salturi temporale, până în perioada contemporană, pentru a surprinde astfel efectele devastatoare și de lungă durată – asemănătoare cu cele ale unei expuneri la radiații – de care au suferit supraviețuitorii revoltei de la Gwangju. În memoria trupului lor au rămas captive torturile și umilințele îndurate, iar ei sunt bântuiți de insomnii și coșmaruri, dar și de vina de a fi supraviețuit.

 Sunt șapte părți care se concentrează asupra unui personaj diferit (fie victime, fie supraviețuitori, fie părinți), șapte capitole legate printr-un numitor comun: masacrul și figura lui Dong-Ho, un băiat de paisprezece ani care se încăpățânează să rămână în miezul evenimentelor. După cum aflăm din ultimul capitol, scriitoarea este ancorată, la rândul său, de aceste două repere: Han Kang a locuit în Gwangju până la vârsta de nouă ani, când familia ei s-a mutat la Seul, cu doar patru luni înainte de revoltă, și a aflat povestea lui Dong-Ho din discuțiile șoptite ale adulților, iar ulterior a găsit un album cu fotografii din timpul masacrului, care au marcat-o profund.

Cu toate că Han Kang pare să fi plasat intenționat în narațiune niște „perne” care amortizează într-o oarecare măsură șocul și oroarea (un ton detașat, nuanțe lirice, precum și o stranie adresare la persoana a doua, în câteva capitole), autoarea nu-și menajează cititorii, pentru că nu poți scrie despre o tragedie de asemenea proporții altfel decât prezentând realitatea crudă, necosmetizată. Sunt om, o ființă umană: e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război.

Un text de Ema Cojocaru

Disecție, Han Kang

Traducere din limba coreeană de Iolanda Prodan

musai, 2018