„Manual pentru femei de serviciu”: o transformare, nu o deformare a adevărului

Înainte de a citi Manual pentru femei de serviciu, volumul care reunește cele mai bune povestiri ale Luciei Berlin, n-ar fi rău să cunoașteți cât mai multe amănunte despre tumultuoasa viață a scriitoarei americane – nu de alta, dar mare parte din experiențele pe care le-a trăit se regăsesc în mai toate povestirile sale. Traumele din copilărie, căsniciile eșuate, dependența de alcool, problemele de sănătate, aventurile amoroase, relația dificilă cu mama, meseriile variate și inedite – toate acestea, și multe altele, sunt teme recurente care trasează punți de legătură între prozele sale.

Cu asemenea subiecte, ați putea crede că lectura va fi una tristă și apăsătoare. Nici pomeneală. Multe dintre povestiri stârnesc bucurie: o bucurie a limbajului, a narațiunii imprevizibile, a observațiilor spirituale, a comparațiilor pline de prospețime, a umorului inteligent. Chiar și în mijlocul unor întâmplări tragice, Lucia Berlin ne face să zâmbim, prin felul ei aparte de a percepe realitatea și prin abilitatea ei de a remarca ridicolul, comicul, ineditul. Lucia Berlin a fost o bună ascultătoare și o excelentă observatoare a lumii din jurul său, iar asta se observă în felul cum transformă scenele și amănuntele aparent banale în ceva demn de interes. Văzută prin ochii ei, lumea își pierde din accentele sumbre și se colorează în nuanțe vesele, iar a trăi acum și aici devine o bucurie în sine.

De la primele cuvinte, ești atras în povestea pe care o spune Lucia Berlin, fie că are loc într-o spălătorie publică, o mănăstire catolică, o clinică de dezalcoolizare sau o cameră de gardă. Oriunde te-ar duce autoarea, atmosfera te captivează, începi să respiri aerul acelui spațiu, ești curios ce se întâmplă mai departe. Asta pentru că povestirile ei sunt foarte vii și senzoriale, bogate în sunete, culori și mirosuri. Mereu se întâmplă ceva, lucrurile evoluează în direcții neașteptate, detaliile sunt savuroase, finalul e surprinzător sau lăsat în aer, fără ca asta să deranjeze în vreun fel. Plus că foarte rar rămânem în același loc: în decursul unei proze suntem purtați prin alte vremuri și alte spații, cunoscând tot felul de personaje. Unele dintre ele revin, ajung să ne fie familiare, la fel ca locurile în care autoarea se întoarce iar și iar.

Majoritatea povestirilor sunt scrise la persoana întâi, dar am observat că, atunci când tema prozei este alcoolismul sau o idilă pasională, autoarea își mută adeseori narațiunea la persoana a treia. Poate că e vorba de o distanțare, atât față de cele mai îngrozitoare, cât și de cele mai intense experiențe pe care le-a trăit. Lucia Berlin nu ascunde și nu înfrumusețează aspectele dezagreabile ale vieții sale, dar felul în care le povestește, cu o anume detașare și un umor eliberator, face ca acestea să-și piardă din tragismul care fără îndoială le-a însoțit – și, cine știe, poate că astfel a reușit să se ridice deasupra trecutului și a poverii sale de greșeli, eșecuri și regrete („Dacă am trăit până la vârsta asta, e pentru că m-am detașat de trecut”, spune autoarea în proza Întoarcerea acasă).

Aproape toate personajele sunt imagini în oglindă ale autoarei, deși destinul lor livresc poate fi unul diferit. Au împrumutat de la ea decorurile și recuzita, pentru a evolua într-un scenariu nou, în care nu poți fi niciodată sigur cât de adevărate sunt întâmplările relatate sau, mai bine zis, care este punctul unde se despart de realitate pentru a evolua în imaginar. Cu toate că Lucia Berlin are darul de a ne convinge de veridicitatea istorisirilor sale, „nu trebuie să credem că o cunoaștem doar pentru că i-am citit povestirile”, spune Lydia Davis în introducere. Este extrem de pasionantă, însă, această arheologie a vieții ei, reale sau inventate, pe care ne-o oferă lectura volumului. De aceea nici nu mă mir că am dus la capăt toate cele 600 de pagini ale cărții, fără a-mi pierde pe parcurs încântarea și plăcerea, deși nu sunt o cititoare fanatică de proză scurtă.

Text și fotografii de Ema Cojocaru

Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin

Editura Art, Colecția musai, 2018, 600 de pagini

Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu

Introducere și ediție alcătuită de Stephen Emerson

Cuvânt-înainte de Lydia Davis