Liliecii nu sug sânge, elanii nu sunt beți și alte „Adevăruri nebănuite despre animale” de Lucy Cooke

„În realitate, însă, zbiară din toți rărunchii, cu aproape douăzeci de decibeli mai tare decât boxele de la un concert Black Sabbath (făcând astfel de rușine performanța sonoră a celebrului solist al trupei, mâncătorul de lilieci Ozzy Osbourne).”

După ce am citit asta, aproape de pagina 150, am declarat cât se poate de răspicat: Adevăruri nebănuite despre animale: o menajerie a celor neînțeleși este una dintre cele mai faine cărți de nonficțiune citite în ultimii ani, la concurență chiar cu autobiografia lui Ozzy însuși. Iar Lucy Cooke, autoarea, este una dintre zoologele mele preferate. De fapt, zoologa mea preferată. După ce-am investigat puțin, am deslușit misterul: înainte de a se dedica vieții în sălbăticie, Cooke, absolventă de Oxford, a lucrat în televiziune pentru producții de comedie. Apoi și-a descoperit pasiunea pentru documentarele de istorie naturală, colaborând cu BBC, PBS, Animal Planet, Discovery și National Geographic. Dar nu și-a uitat prima dragoste, căci umorul o însoțește în toate, iar în Adevăruri nebănuite despre animale este extraordinar. 

Adevăruri nebănuite despre animale: o menajerie a celor neînțeleși, de Lucy Cooke
colecția Sapiens, Editura ART
Traducere din limba engleză de Roxana Aneculăesei

În nota finală, Lucy Cooke mărturisește că a moștenit acest fin simț al umorului de la mama ei; probabil l-a exersat mult în anii de televiziune, căci nu e de ici, de colo să scrii, la capitolul despre lilieci, cu atâta naturalețe gluma citată mai sus. În plus, trebuie să fii un specialist al naibii de bine pregătit și sigur pe tine ca să pui în aceeași frază cuvintele „liliac” și „Ozzy Osbourne”; nu e nevoie să știi discografii heavy metal pe de rost ca să te bufnească râsul când citești despre „mâncătorul de lilieci Ozzy Osbourne”. Incidentul a intrat în folclor, ba chiar revista Rolling Stone i-a marcat aniversarea de patruzeci de ani cu un articol în 2022. În care se povestește cum pe 20 ianuarie 1982, în timpul unui concert de la Des Moines Veterans Memorial Auditorium, Ozzy Osbourne a decapitat cu propriii dinți un liliac. Care se pare că era cât se poate de viu. Vorba celor de la Rolling Stones, asta va trebui să apară și-n necrologul cântărețului. Până una-alta, a apărut într-o carte despre animale și miturile create în jurul lor de-a lungul secolelor. O carte foarte bine scrisă, cu, așa cum spuneam, mult umor, ironie și cu un talent vizibil de bună povestitoare.

S-a nimerit să citesc acest volum în ultimele zile din vacanța de vară, când făceam încă ritualica ieșire în parc seara, după ce se mai răcorea prin București. Iar drumul spre parc era inevitabil pavat cu poveștile mele (prea?) entuziasmate din ce mai citisem din carte peste zi. Leneșii care, săracii, au fost pe nedrept numiți așa, vulturii care-au pătimit mult până când oamenii de știință s-au prins care-i superputerea lor senzorială, castorii care erau vânați pentru presupusele efecte tămăduitoare ale testiculelor, anghilele care-au fost mult timp considerate o apariție miraculoasă a mâlului din oceane – despre toate îi turuiam soțului meu. O fi fost talentul meu de Șeherezadă, o fi fost subiectul propriu-zis, cert e că afișa (mima?) un interes clar de fiecare dată, așa că nu am ezitat să-l țin la curent cu cele mai noi vești din lumea animalelor neînțelese.
 

Când promite să elucideze miturile din jurul unor animale, Lucy Cooke se ține de cuvânt cu vârf și îndesat. Mai întâi trece în revistă cele mai năstrușnice, mai fanteziste și mai aberante povești țesute de-a lungul timpului, pentru a ilustra existența unui animal sau al altuia. Așa cum notează, „cele mai absurde mituri despre animale au apărut după căderea Imperiului Roman, în Evul Mediu, când istoria naturală, aflată la începuturile ei, a fost deturnată de creștinism. A fost perioada de glorie a bestiarelor. Aceste compendii despre regnul animal erau pline de ilustrații fanteziste care luau ochii și de descrieri cât se poate de serioase ale unor animale exotice, de la vrabio-cămilă (struț) la cămilo-leopard (girafă) și pește-episcop (jumătate pește, jumătate episcop). 

Astfel, oferă informații delicioase (iar unele complet înfricoșătoare) înregistrate de Fiziologul, un manuscris din secolul al IV-lea, și alte bestiare, dar și de lucrări culte aparținând unor naturaliști și cercetători care au făcut istorie. De multe ori, contrafactuală. Cum este Georges-Luis Leclerc, conte de Buffon, o vedetă a revoluției științifice a cărei principală reușită este că a eliberat istoria naturală de controlul Bisericii. Chit că, spune Cooke, „enciclopedia sa în patruzeci și patru de volume este o lucrare ridicol de moralizatoare”. 

Dar contele nu este singurul cercetător citat de autoare. Într-o combinație de râsu’-plânsu’, dă numeroase exemple de experimente ale diverșilor curioși care voiau să afle tainele animalelor. Am amintit deja de vulturii puși la încercare. Nici liliecii nu au avut viață ușoară. Mulți au vrut să descopere cum reușesc să se orienteze pe întuneric, iar unul în special a făcut tot ce a depins de el: Lazzaro Spallanzani, un preot catolic italian din secolul al XVIII-lea, a folosit metode de-a dreptul neortodoxe, sacrificând sute de lilieci. 

Pentru a combate miturile, Lucy Cooke pleacă de la o premisă pe cât de simplă, pe atât de greu de îndeplinit: „Dacă vrei să înțelegi animalele, trebuie să ai în vedere contextul.” Nimic nu este straniu sau imoral, cum considerau oamenii în vechime cu privire la unele animale; totul are o explicație care ține de evoluția speciei și de adaptarea la mediu. Doar că în unele cazuri nu am reușit noi să găsim explicația - mă refer la oamenii de știință. În plus, apelează la cele mai recente descoperiri în materie de istorie naturală și, poate cel mai important, vizitează locuri-cheie de pe Glob pentru a discuta cu specialiști sau oameni implicați direct în studiul animalelor discutate în carte. Iar poveștile acestor călătorii și detaliile pe care le află pe cont propriu sunt la rândul lor fascinante. Cum a fost experiența din pădurea tropicală Budongo, din Uganda:

„Trecând prin ceața de sub acești copaci bătrâni, aveam impresia că mă întorc în timp. Apoi am auzit strigătele din ce în ce mai puternice ale cimpanzeilor. Sunetul care indică agitația cimpanzeului poate străbate pădurea pe o distanță de câțiva kilometri și pare să-ți traverseze tot corpul. Auzindu-l, mi s-a făcut pielea de găină – și cimpanzeii pot păți asta. Ne apropiam. Simțeam adrenalina.”

Senzația de piele de găină apare și pe măsură ce înaintezi în carte și afli toate miturile create în jurul unor animale, majoritatea din tentația omului de a explica lumea animală prin prisma propriei condiții și, deseori, a propriilor valori morale sau spirituale. Cum la fel apare și când vezi cât de diversă, dar și cât de logică este până la urmă lumea vie. Chit că am reușit sau nu s-o deslușim până la capăt:

„Marea noastră greșeală este tentația de a antropomorfiza animalele, o capcană în care cădem adesea și care ne împiedică să vedem realitatea. Suntem o specie nesigură de sine, care caută să-și justifice comportamentul prin intermediul elanilor beți și al castorilor muncitori, o specie gata să condamne animalele care nu se conformează codului ei moral, precum leneșii delăsători, hienele crude și vulturii abjecți.”
 

Pentru a ilustra toate acestea, Lucy Cooke face biografii foarte interesante și pline de umor pentru treisprezece animale; alături de mai sus numiții elani, castori, leneși, hiene, vulturi, cimpanzei, lilieci, anghile, scrie despre broaște, berze, hipopotami, urși panda și pinguini. De la etaloane ale drăgălășeniei, cum au ajuns să fie urșii panda (dar și pinguinii, dacă mă întrebați pe mine), la exemple vii ale cruzimii, cum sunt caracterizate hienele, animalele și-au găsit în mentalul colectiv imagini nu doar depărtate de realitate, dar de multe ori aiuristice și nedrepte.

Dacă tot am vorbit de lilieci, doar nu se putea ocoli mitul vampirilor, sugători de sânge și întinători de suflete, care se transformă, nu-i așa, în lilieci imediat ce se înfășoară în mantia neagră. Bineînțeles că romanul lui Bram Stoker, Dracula (apropo, nu ratați minunata ediție ilustrată de la Editura ART) și cărțile și filmele cu vampiri care i-au urmat au întărit această imagine. Iar unii lilieci chiar au primit și-un supranume: „liliac-vampir”, despre care se credea că suge sângele oamenilor (și al animalelor) în timp ce dorm. Cooke explică: „În primul rând, liliecii-vampiri nu sug sânge, ci îl lipăie din răni deschise, așa cum bea lapte o pisică.” Cât despre falsele alarme lansate de unii zoologi din vechime (conform cărora ar fi văzut lilieci „plutind ca niște fantome în întunericul nopții“), scriitoarea lămurește: „Cu toții sunt niște mâncători de fructe inocenți, condamnați să poarte pentru totdeauna povara numelui sângeros atribuit de oamenii de știință.”

Nici pentru leneș nu este mai ușor. A fost batjocorit în fel și chip, subapreciat și mai deloc înțeles. Lucy Cooke a mers și mai departe în restabilirea reputației acestor mamifere, așa că a fondat Sloth Appreciation Society („Societatea pentru Aprecierea Leneșilor“) și a scris și două cărți despre ele. Se pare că printre primii calomniatori ai leneșului a fost Gonzalo Fernández de Oviedo y Valdés, un cavaler spaniol, care a scris o enciclopedie în cincizeci de volume (publicată în 1526) după ce a locuit câțiva ani în Americi. El îl „onora” cu caracterizări precum „cel mai prost animal din lume“, „se mișcă atât de stângaci și de încet, încât îi ia o zi întreagă să facă 50 de pași” sau „nici amenințat, lovit sau împuns nu se mișcă mai repede decât este el obișnuit s-o facă fără să obosească”. 

După ore de studiu și observații, Cooke combate ideile moștenite din savant amator în savant amator:

„Când îi vezi în copac ai impresia că te uiți la Lacul lebedelor cu încetinitorul. Fac piruete, se balansează și atârnă cu o grație și o stăpânire de sine demne de un maestru de tai chi. […] Leneșii sunt într-adevăr patrupezi, singurele animale patrupede inversate din lume. Au evoluat astfel încât să se agațe și să atârne de copaci, ca niște hamace blănoase. În consecință, aproape că au renunțat la mușchii extensori care susțin de regulă greutatea, precum tricepșii noștri, care asigură încordarea și extinderea membrelor.”

Nici hiena nu are o reputație prea bună:

„Sunt considerate golanii naturii, în multe culturi fiind descrise ca niște animale lașe și proaste care se furișează pe aleile lăturalnice ale lumii naturale în așteptarea unor animale mai nobile decât ele, pe care să le înhațe.”

Iar botanistul și zoologul suedez Carl Linnaeus, cel care, în secolul al XVIII-lea, a propus celebra taxonomie a regnului animal, a dat-o în bară de fiecare dată când a încercat să-i găsească un loc în marea sa structură: „De-a lungul câtorva ediții din Systema Naturae, acest suedez extrem de organizat a inclus hiena mai întâi în familia felinelor, iar apoi în cea a câinilor. S-a înșelat în ambele cazuri.” De fapt, „arată și vânează ca un câine, dar, de fapt, este un membru performant al familiei mangustelor, fiind, prin urmare, înrudit mai mult cu pisica.” În plus, demonstrează Cooke, are un rol esențial în menținerea echilibrului ecosistemelor, deși este arătată cu degetul pentru că se hrănește cu hoituri:

„Societatea occidentală are tendința de a aprecia animalele pe care le consideră muncitoare, așa cum sunt castorii, care își asigură supraviețuirea vânând sau adunând hrană. Dar și necrofagia – așa cum vom vedea mai în detaliu în cazul vulturului – este un stil de viață demn de respect, prin care se reciclează energie și se previne răspândirea bolilor. Iar hiena este foarte pricepută la asta. Practic este mașina de gunoi a savanelor. Cu ajutorul fălcilor sale puternice și a acidului său gastric, poate digera tot ceea ce nu reușesc majoritatea animalelor.”
 

Biografia mea preferată are în centru un animal pe care Disney și viziunea sa asupra lumii naturale chiar au reușit să-l separe de realitate: hipopotamul. Pe cât de inofensiv pare el în desenele animate, pe atât este de periculos și puternic. În plus, a căpătat niște atuuri impresionante, care-l ajută să supraviețuiască sub soarele arzător al Africii. Dar, de câteva zeci de ani, și prin pădurile columbiene. Cum a ajuns hipopotamul să-și facă habitat între orașele Medellín și Bogotá? Vă las să descoperiți pe cont propriu, căci povestea e prea bună ca să n-o citiți direct de la sursă.

Unele credințe populare referitoare la elani îmbătați de fructele fermentate pe care le mănâncă sau la pinguini necrofili au și elemente de adevăr, pe care Lucy Cooke le confirmă și le explică. Cu aceeași ironie și același umor, dar și cu trimiteri smart la popular culture, cum sunt referințele astea tot din capitolul cu lilieci:

„Există o mulțime de psihologi pe internet, majoritatea din Statele Unite, care oferă ședințe de terapie pentru combaterea acestei frici iraționale prin expunerea controlată la o cameră plină cu lilieci – un coșmar desprins parcă din cele mai înspăimântătoare experiențe cu LSD ale lui Hunter S. Thompson.”

„Mulți oameni consideră că liliecii sunt niște dăunători înaripați sau, așa cum le-a spus odată Louis C.K., un comediant care îi urăște, șobolani cu aripi din piele.”

Bineînțeles că m-a dus cu gândul la House, doctorul Gregory House, care-i numea pe porumbei „winged rats”. Poate nu ar fi rău să-ncerce Lucy Cooke să reabiliteze un pic și imaginea șobolanilor. 

Până atunci, delectați-vă cu poveștile celor treisprezece animale din cartea lui Lucy Cooke! O să vă distrați pe cinste.