Lighioane pe alese

Fie că preferați câinii sau pisicile, papagalii sau iguanele, tarantulele sau carașii aurii, avem o veste bună: în colecția "Ferma animalelor" (și nu numai) am publicat mai multe volume cu lighioane pe alese. Dacă sunteți curioși ce gânduri traversează mintea unui câine, vă dezvăluie Paul Auster în Tombuctu; dacă aveți suflet de zoolog sau naturalist, atunci cărțile lui Gerald Durrell vor fi o incursiune delectabilă în fauna și flora insulei Corfu; dacă vă aflați într-un moment de excepțional curaj, puteți aborda clasicul Moby Dick, pe care pun rămășag că mulți dintre voi nu l-ați citit; despre cărțile cu pisici nu mai zic nimic, fiindcă aceste mironosițe și-au asigurat deja dominația mondială. Însă mai adaug ceva: 2% din vânzarea cărților apărute în colecția „Ferma animalelor” vor fi donați Asociației Robi pentru a ajuta cățeii și pisicile din adăposturi.

Deci vă plac pisicile, nu-i așa? Nu era greu de ghicit. Și totuși, nu se poate să nu fi observat că aceste ființe adorabile au câteodată un comportament suspect. Scriitorul și desenatorul Matthew Inman, care se află în spatele site-ului Oatmeal, a pus la punct o carte ilustrată și plină de umor despre Cum să-ți dai seama dacă pisica ta plănuiește să te omoare (apropo, există și o aplicație gratuită cu același nume). De ce pisicile vă privesc fix, de ce aduc în casă animale moarte sau vă frământă cu insistență? Nu vă lăsați păcăliți, căci nu sunt semne de afecțiune, spune autorul, care dejoacă planurile ascunse ale felinelor, dezvăluind care sunt adevăratele lor intenții. Dacă nu vă deranjează limbajul licențios și vreți să vă hliziți citind replicile spirituale și vulgare ale unor pisici de apartament, atunci puteți face loc în bibliotecă pentru Adevărata carte cu pisicile lui Tocilescu, un album cu multe fotografii și scurte texte trăznite. Alex Tocilescu își împarte locuința cu trei feline: Ursula (o roșcată, vedeta incontestabilă a cărții), Jiři (un roșcat cu personalitate incertă) și Cici (mai bătrânicioasă, retrasă și cam urâțică, zice autorul).

Sau poate că sunteți genul de persoane la care farmecele mâțelor n-au cine știe ce efect și preferați câinii? Recunosc că și eu am o afinitate mai mare pentru căței, deși, din motive lesne de înțeles, sper ca pisica mea să nu afle niciodată. Am fost foarte impresionată de Kaștanka, povestea lui Cehov despre cățelușa cu același nume, care se rătăcește de stăpânul ei într-o noapte geroasă și ajunge într-o locuință străină, unde-i cunoaște pe motanul Fiodor Timofeici și pe gânsacul Ivan Ivanîci. Nu spun mai multe, doar că finalul vă poate stoarce câteva lacrimi (de emoție). Romanul Tombuctu ne propune o perspectivă inedită: lumea văzută prin ochii unui câine inteligent, capabil să înțeleagă limbajul bipezilor, fără a deține însă și darul vorbirii (pentru asta îi vine-n ajutor Paul Auster). M-a emoționat și povestea domnului Osache, care hoinărește peste tot cu Willy G. Christmas, stăpânul său excentric de care este foarte atașat, însă de la un punct încolo e nevoit să se descurce singur în lumea adeseori ostilă a oamenilor.

Dar de ce să vă mulțumiți cu un singur animal, când puteți avea o întreagă menajerie? Luați exemplu de la Gerald Durrell: încă de la vârsta de zece ani, când familia lui s-a mutat pe insula Corfu, viitorul naturalist a început să colecționeze tot soiul de creaturi vii sau expirate – păsări și câini, arici și năpârci, păianjeni de apă și broaște țestoase decedate (material de studiu), așadar nu e de mirare că singurii care au câștigat aprobarea unanimă a familiei au fost drăgălașii căluți de mare. E plină de peripeții și de experimente viața pe insulă a tânărului Gerry, care explorează cu barca golfuri și arhipelaguri, împreună cu echipajul său: Zvârcolici, Murdărilă, Roger și, în funcție de chef, bufnița Ulise. Plus că de ziua lui i se îndeplinește dorința cea mai arzătoare: o primește în dar pe măgărușa Sally. Iar într-o zi se întoarce acasă însoțit de un urs. În Familia mea și alte animale și Păsări, lighioane, rubedenii, Gerald Durrell povestește cu umor episoade din cei patru ani petrecuți în Corfu, între 1935 și 1939.

Sau nu cumva mergeți împotriva curentului și aveți o afinitate pentru ființele acvatice din râuri, mări sau oceane? Povești cu delfini nu avem, iar căluți de mare găsiți la Durrell, în schimb vă putem oferi o istorie bizară petrecută pe 13 ianuarie 1865, când funcționarul Ivan Matveici a fost înghițit de un crocodil uriaș și, contrar așteptărilor, a continuat să trăiască bine-mersi în burta reptilei, descoperindu-și chiar veleități de filozof. De la Crocodilul lui Dostoievski revenim într-o cheie realistă, la cartea de știință a naturalistei Sy Montgomery, care explorează miracolul conștiinței În mintea unei caracatițe. Și-apoi ajungem la Moby Dick, cu celebrele cuvinte de început: „Call me Ishmael”. Deși s-ar zice că romanul lui Herman Melville nu mai are nevoie de nicio prezentare, nu știu câți dintre noi l-au citit de fapt – eu, una, recunosc că nu am făcut-o. Unii cititori spun că e genial și că trebuie privit ca o meditație asupra sufletului omenesc (în unele locuri apare chiar cu titulatura de „Marele roman american”), alții că e tare plicticos și nu merită timpul, dar aș vrea să văd cu ochii mei ce se află în spatele poveștii binecunoscute despre căutarea obsesivă a balenei albe de către căpitanul Ahab.

Dacă din diverse motive (alergii, aversiune, incompatibilitate etc.) nu vă înțelegeți cu animalele în carne și oase, poate aveți o predilecție pentru ființele fantastice. Ei bine, avem și astfel de povești. În albumul Monștri. Un bestiar al bizarului, Christopher Dell ne poartă într-o călătorie vizuală prin istoria creaturilor mitologice din mai multe  culturi, de la inorogi și ciclopi la golemi și sirene. În Lostrița. Antologie de proză fantastică, Vasile Voiculescu ne reconectează la imaginarul satului românesc din alte timpuri, când vrăjile și întâmplările miraculoase erau acceptate firesc ca parte din cotidian; după cum am aflat din introducere, pescarul și peștele fac parte dintre simbolurile arhetipale din opera autorului, legate de mediul genetic primordial, apa. Însă cea mai originală și mai proaspătă abordare îi aparține lui Julio Cortázar, care în volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii se dezlănțuie în exerciții de imaginație comice, absurde și nespus de savuroase. Delicatul și misteriosul axolot chiar există în realitate, însă nu e clar ce soiuri de ființe sunt speranțele, cronopii și gloriii, care au deconcertante similitudini cu specia umană.

Un text de Ema Cojocaru