La ce bun arta? | „Instinctul artistic”, de Denis Dutton

Instinctul artistic, de Denis Dutton, este o carte pe care ai pune-o mai degrabă lângă istoriile evoluției, decât lângă istoriile artei. Pornind de la ideea că arta, la fel ca limbajul, este universală și spontană în toate culturile umane, Denis Dutton își propune să aducă o perspectivă naturalistă asupra fenomenului artistic încercând să-i descopere rațiunea de a fi și rădăcinile evolutive.  De la picturi în peșteri la telenovele, ready-made-uri sau simfonii, arta este analizată științific (cu date din neuroștiințe, psihologie, sociologie, etnologie și antropologie, literatură, filozofie, istorie și cultură) și privită ca un impuls uman fundamental (autorul chiar vorbește despre „instinctul artistic” și „instinctul ficțiunii”), fiind așezată pe același plan cu folosirea limbajului și a uneltelor sau importanța gradelor de rudenie.

„Universalitatea artei și a comportamentului artistic, apariția lor spontană în întreaga lume și de‑a lungul întregii istorii, precum și faptul că în majoritatea cazurilor caracteristicile artistice pot fi recunoscute la nivel intercultural, arată că arta și comportamentul artistic își au originea într‑o sursă naturală, înnăscută: o psihologie umană universală. În această privință, universalitatea artei seamănă cu o altă înclinație umană: folosirea limbajului.”

Născută din adaptarea lui Homo sapiens la mediul în care s-a format, arta nu poate fi, însă, explicată doar ca adaptare evolutivă sau ca nevoie de supraviețuire și, dincolo de selecția naturală (economicoasă, previzibilă, generală), se pare că la baza acestui instinct artistic la fel de importantă este și selecția sexuală (imprevizibilă, expansivă, risipitoare – nu doar în cazul oamenilor, ci și în cel al altor viețuitoare, exemplul cel mai simplu și celebru fiind coada păunului, despre care Darwin spunea „o pană de păun, imediat ce mă uit la ea, îmi face rău“, dar asta înainte să ajungă la ideea salvatoare a selecției sexuale care acompaniază și completează selecția naturală). La fel ca limbajul, arta este o expresie emoțională a unei alte minți și oferă posibilitatea de a-l cunoaște pe celălalt (cunoscută și drept „teoria minții” asta este o abilitate socială extrem de importantă pentru Homo sapiens), așadar are o importanță evolutivă fundamentală, nu este făcută doar „de-amorul artei”.

„În timp ce selecția naturală modela specia umană pe fundalul unei naturi «pline de sânge pe gheare și colți», îmbunătățind funcționarea valvelor inimii și insuflând plăceri și fobii, selecția sexuală construia personalitatea umană, așa cum o știm astăzi, jovială, imaginativă, bârfitoare și gregară, pasionată de dramă.”

Însă noi nu am evoluat pentru artă, ci mai degrabă arta a evoluat pentru noi după cum demonstrează Dutton în fragmentul „cheesecake pentru minte” (expresie preluată de la Steven Pinker) în care se face o analogie ușor de înțeles: noi am evoluat pentru a aprecia gustul dulce și grăsimile, însă, în timp, ne-am rafinat atât gustul, cât și rețetele. Așadar, deși cheesecake-ul nu poate fi considerat o adaptare biologică, el răspunde unei nevoi umane fundamentale, cea de dulce, doar că una realizată pentru nevoile noastre moderne, transformate (hai să le spunem evoluate). Nu s-a ajuns direct la cheesecake, sau la artă, însă, cumva, în milioanele de circumvoluțiuni ale creierului uman s-a făcut loc și pentru ele (doar că drumul nu a fost unul drept, de la cauză la efect, ci mai degrabă labirintic, iar nouă ne este greu să ne descurcăm în acest labirint pentru că ne sunt necunoscute condițiile vieții din perioada în care s-au pus bazele naturii noastre profunde). Astfel, cine a învățat să facă cel mai bun cheesecake a avut șanse mai bune de reproducere și și-a dus mai departe genele și rețetele de cheesecake, adică aceleași care ne-au înzestrat pentru artă.

„De la greci până în Iluminism și era computerelor, mintea a fost definită printr‑o analogie referitoare la un aspect sau la o funcție importantă de‑a ei. Însă nicio analogie nu poate explica pe de‑a‑ntregul organul creativ, exuberant, imaginativ, romantic, risipitor, bun povestitor, spiritual, locvace, poetic, creator de ideologii care este mintea umană. Prezentând mintea ca pe un ornament sexual, Descendența omului a lui Darwin face primul pas în explicarea trăsăturilor personalității umane pe care le consideră fermecătoare, captivante și seducătoare. Adăugarea selecției sexuale la selecția naturală ne ajută să intuim posibilitatea unei teorii complete a originii artei.”

„Suntem o specie socială căreia îi place să comunice și o specie relativ omnivoră căreia îi place hrana dulce și grasă. Acești factori explică tehnologiile și formele culturale atât primitive, cât și moderne. Explorarea acestor legături ține de domeniul psihologiei evoluționiste, iar în cazul artei, de estetica darwinistă.”

Cartea este plină de exemple și studii de caz convingătoare și argumentate, iar acestea nu se limitează doar la analizarea obiectelor artistice din punct de vedere estetic, ci sunt aduse tot felul de informații pe care nu ne-am aștepta să le găsim într-o istorie a artei. De exemplu, o demonstrație excelentă face Dutton chiar în primul capitol referitor la preferința oamenilor din diferite părți ale lumii pentru peisajele naturale asemănătoare savanei africane (peisaje cu orizont deschis, plante și animale, puncte de observație și de refugiu), un tip de peisaj banalizat și exploatat de industria producătoare de calendare, dar și cu numeroase implicații subconștiente și profunde (este numită chiar „ipoteza savanei”). S-a făcut și un studiu în anii ‘90 pe tema asta și este celebră reprezentarea pe care doi artiști americani de origine rusă, Vitaly Komar și Alexander Melamid, au făcut-o celui „mai popular peisaj american” (vezi tabloul America’s Most Wanted.) Evident că lucrurile nu sunt atât de simple și că acest gen de peisaj nu poate fi pe gustul tuturor, însă faptul că poate fi găsit atât în chestionarele moderne cât și în persistența unei anumite imagini a Paradisului, este, totuși, relevant.

Organizată tematic în zece capitole, cartea nu oferă o expunere cronologică, ci una sintetică și interdisciplinară, cu multe exemple concrete și ușor de înțeles. Cu toate astea, nu lipsesc nici informațiile și clasificările teoretice, cum ar fi cele referitoare la caracteristicile artei sau ale minții umane, enumerările diferitelor avantaje adaptative sau tipurile de intrigă pe care le întâlnim în ficțiune (Cap. 6. „Utilizările ficțiunii” a fost preferatul meu). În plus, discursul referitor la actul artistic nu este deloc sforăitor sau academic, din contră, pe alocuri este chiar amuzat-ironic, abordând subiecte precum importanța evolutivă a bârfei.

„O bună parte din ceea ce a primit publicul din povestirile divertismentului de masă, inclusiv din telenovele și romanele de dragoste, este de fapt o extensie a plăcerii provocate de bârfă: descoperirea motivațiilor ascunse ale cuiva, spălatul rufelor în public și alte asemenea. Asta n‑ar trebui să ne schimbe părerea nici despre Jane Austen, nici despre romanele de dragoste publicate de editura Harlequin. Bârfa nu este întotdeauna malițioasă sau o pierdere de vreme, poate fi și un mijloc de dobândire a unor abilități și informații utile. Bârfa le face multora plăcere, fiindcă a avut valoare adaptivă în mediul ancestral, ascuțind percepția și înțelegerea umane. Shakespeare, Tolstoi, Dickens și George Eliot se folosesc de această plăcere naturală pentru a crea literatură de calitate, mergând mult dincolo de ceea ce se poate vorbi pe la colțuri. Într‑un fel, Jane Austen ne ține și ea la bârfă – probabil cele mai elegante, profunde și inteligente bârfe puse pe hârtie vreodată.”

Avem de-a face cu o istorie organică a artei, plină de împletiri și divagații extrem de interesante, sunt pagini întregi despre evitarea/interdicția incestului, coada păunului, despre orgasmul feminin (există sau nu există? are sau nu importanță evolutivă?; întrebări care au „chinuit” mulți cercetători), despre criteriile biologice pentru selecția sexuală (constituția: raportul talie-șold în cazul femeilor și raportul umeri-șolduri în cazul bărbaților; vârsta: preferința femeilor pentru bărbați mai în vârstă și a bărbaților pentru femei mai tinere; înălțimea; simetria trăsăturilor) sau explicația faptului că femeile sunt mai exigente în alegerea partenerului decât bărbații (pentru o femeie, o sarcină este mai „costisitoare” din punctul de vedere al resurselor și efortului și din cauza asta cel mai mare număr înregistrat de copii născuți de o singură femeie se pare că a fost de 69 în 27 de sarcini de către o țărancă din Rusia secolului XIX, pe când cel mai mare număr înregistrat de copii atribuiți unui singur bărbat a fost de 1042 – Mulai Ismail Ibn Sharif, un contemporan al lui Ludovic XVI).

Din punct de vedere biologic și evolutiv importanța artei se reflectă în faptul că ne facilitează și o incursiune în mintea celuilalt, așadar, ca și limbajul, se adresează laturii noastre sociale. Ambele s-au „născut” din complexitatea creierului uman (un organ care nu poate fi înțeles în termenii logicii, ci, mai degrabă, ai necesității și supraviețuirii), însă nu ca o adaptare directă la mediu, ci mai mult ca o consecință a unor adaptări esențiale (precum cea de căutare a hranei sau de anticipare a pericolului). S-au născut din încrengăturile complexe și dificil de urmărit și de înțeles ale creierului care a ajuns, astfel, să se autodepășească, de fapt. Și, deși Holocenul este considerată perioada în care s-a fundamentat cultura umană, pentru înțelegerea naturii umane (și a tuturor instinctelor și adaptărilor sale, inclusiv cel artistic), esențial este mai degrabă Pleistocenul (început acum 1,6 milioane de ani), o perioadă definitorie pentru noi ca specie, dar dificil de reconstituit.

„Astăzi considerăm că natura umană – rețeaua genetică a nevoilor, dorințelor, capacităților, impulsurilor și preferințelor, fundamentul pe care este construită cultura – este fixă doar de la începuturile agriculturii și de la apariția primelor orașe, evenimente care au inaugurat epoca noastră, Holocenul, acum 10 000 de ani. Înainte de asta, structura noastră fizică și mintală a continuat să evolueze de‑a lungul generațiilor de strămoși nomazi și al proto‑oamenilor din Pleistocen. Oamenii au desigur o descendență neîntreruptă prin intermediul animalelor și al celorlalte ființe până în Precambrian, dar Pleistocenul a contribuit cel mai mult la natura umană, acesta fiind cel mai important pentru înțelegerea formelor de viață culturală precum guvernarea, religia, limbajul, sistemele juridice, schimburile economice și regulile de curtare, reproducere și creștere a copiilor.”

Avem de-a face, așadar, cu o specie socială a cărei evoluție naturală în vederea supraviețuirii și a reproducerii a lăsat deschise și alte posibilități care au fost „ocupate” de inteligență și imaginație. Totul pornește, în principiu, de la hipercomplexitatea creierului uman, acest organ mare consumator de energie (și de dulce, de altfel) care continuă să rămână un mister. Practic, am evoluat pentru reproducere și supraviețuire, dar și pentru artă și știință (ambele derivate din dorința noastră naturală de „a ști”, derivată și ea din observarea mediului înconjurător ca instinct de supraviețuire). Natura noastră animală ne-a deschis, astfel, calea către o a doua natură, cea culturală.

„Strămoșii noștri au avut de înfruntat animale sălbatice sau de descoperit medii propice vieții, dar în același timp au trebuit să se confrunte și cu forțe sociale sau cu conflicte familiale care

au devenit și ele parte a vieții evoluate. Ambele câmpuri de forță au acționat conjugat producând până la urmă o specie de primată foarte socială, puternică, dornică de dragoste și sex, ucigașă, jovială, organizată, utilizatoare de tehnologii, dornică de a se da în spectacol, certăreață, ludică, prietenoasă, în căutarea consolidării statutului social, bipedă, mincinoasă,

omnivoră, interesată de cunoaștere și dezbatere, amicală, utilizatoare a limbajului, incredibil de risipitoare și versatilă. Iar de‑a lungul acestei evoluții s‑a născut și arta.”

Mi s-a părut o carte bine organizată ca expunere, capitolele sunt închegate și organice (ar putea fi citite și separat, în funcție de interesele cititorului), și cred că poate fi interesantă chiar și (sau, poate, mai ales) pentru cei care sunt interesați mai degrabă de științele naturale decât de cele umaniste. Cu toate astea, această perspectivă naturalistă asupra artei poate aduce informații noi și surprinzătoare și cititorilor pasionați de artă și umanioare. Așadar, e win-win.