Inventarea naturii și extraordinarul Alexander von Humboldt
Inventarea naturii fascinează cu fiecare pagină
Wilhelm Friedrich Heinrich Alexander von Humboldt (1769 – 1859) este numele celui care s-a afirmat ca un imens explorator, geograf şi naturalist, dar care a fost prezent și în numeroase alte domenii, fiind cunoscut de asemenea ca etnolog, mineralolog, antropolog, biolog, fizician și astronom. Complexitatea personalității sale și profunda curiozitate științifică au determinat să fie considerat un adevărat Aristotel și Columb al vremurilor sale.
Humboldt ne‑a dat conceptul de natură. Ironia este că ideile lui au devenit de la sine înțelese, așa că l‑am uitat pe cel care le‑a conceput. Inventarea naturii este încercarea de a‑l redescoperi pe Humboldt, fiind pentru totdeauna cel care a revoluționat modul în care privim lumea naturii. Gândirea humboldtiană este un mod de abordare care combină datele exacte cu observații personale și o înțelegere a naturii în întreaga sa complexitate.
Încântătoarea carte a Andreei Wulf, Inventarea naturii, îl abordează pe Alexander von Humboldt, polimatul, scriitorul și exploratorul prusac. El este cel care a transformat înțelegerea noastră în ceea ce privește geografia fizică și meteorologia. Și-a petrecut viața încercând să lege între ele mecanismele Pământului și, în cele din urmă, ale cosmosului prin intermediul unor reguli universale. Wulf are în această carte o capacitate desăvârșită de a descoperi lucruri interesante ori situații curioase.
Considerat de contemporanii săi drept cel mai vestit om din lume după Napoleon, Humboldt a fost unul dintre cei mai fascinanți și influenți oameni ai vremii sale. El socotea că „întotdeauna cunoașterea trebuie împărtășită, că schimbul de informații trebuie să fie permanent și disponibil tuturor”. Era renumit pentru cunoștințele sale și gândirea științifică, dar nu era un savant cerebral. Nu s‑a mulțumit să rămână în cabinetul său ori printre cărți. S‑a aventurat în adâncul pădurilor tropicale ale Venezuelei, s‑a târât pe crestele înguste ale înălțimilor amețitoare din Anzi doar pentru a vedea flăcările din adâncul unui vulcan activ. Chiar și la 60 de ani străbătea mai bine de 16 000 de kilometri spre cele mai îndepărtate colțuri ale Rusiei, depășindu‑și tovarășii mai tineri de drum.
Cărțile, jurnalele și scrisorile sale ne dezvăluie un vizionar, un gânditor care și-a depășit cu mult epoca. Humboldt a fost primul care a explicat funcția ecologică a pădurii de a îmbogăți atmosfera cu umiditate, efectul ei de reducere a temperaturii, importanța în reținerea apei și împiedicarea eroziunii solului. A avertizat că oamenii determină schimbări climatice și că acest fapt ar putea avea un impact imprevizibil pentru „generațiile viitoare“.
Acesta s-a exprimat în observațiile sale: „Când sunt distruse pădurile, cu o grabă imprudentă, așa cum se întâmplă peste tot în America din pricina fermierilor europeni, izvoarele seacă total sau își reduc debitul. Albiile râurilor, care o parte a anului rămân seci, se transformă în torenți ori de câte ori cad ploi abundente în zonele înalte. Când mușchiul și ierburile dispar odată cu arboretul de pe pantele munților, apa ploilor nu mai are niciun obstacol în drumul ei: în loc să alimenteze nivelul râurilor printr‑o filtrare progresivă, în timpul ploilor puternice brăzdează coastele dealurilor, duce la vale solul și provoacă acele viituri și inundații bruște care devastează zona.”
Andrea Wulf ne ajută să ne dăm seama de influența mare pe care Humboldt a avut-o asupra altor oameni de știință sau scriitori.
Acesta i‑a influențat pe mulți dintre cei mai mari gânditori, artiști și oameni de știință din vremea sa. Thomas Jefferson îl numea „una dintre cele mai de seamă podoabe ale epocii“. Charles Darwin scria că „nimic nu mi‑a stârnit mai mult râvna decât paginile citite din Relatarea personală“, adăugând că fără Humboldt nu s‑ar fi urcat la bordul navei Beagle și nici nu ar fi conceput Originea speciilor. William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge au preluat concepția lui Humboldt despre natură în poemele lor. Iar cel mai faimos scriitor pasionat de natură, Henry David Thoreau, a descoperit în cărțile lui Humboldt un răspuns la dilema pe care o trăia, și anume cum să fii și poet, și naturalist; fără Humboldt, Walden ar fi fost o cu totul altă carte. Simón Bolívar, revoluționarul care a eliberat America de Sud de sub dominația colonială a Spaniei, îl numea pe Humboldt „descoperitorul Lumii Noi“, iar Johann Wolfgang von Goethe, marele poet german, afirma că să‑ți petreci câteva zile cu Humboldt era ca și cum „ai fi trăit câțiva ani în plus“. Goethe îi mărturisea lui Schiller că patima lui Alexander von Humboldt pentru știință era atât de molipsitoare încât îi trezise din hibernare propriile preocupări științifice.
Un alt lucru interesant din Inventarea naturii este dat de lista locurilor și nu numai care îi poartă numele.
Deși în prezent este aproape uitat, Alexander von Humboldt încă ne influențează gândirea. „În vreme ce pe cărțile sale se așază praful în biblioteci, numele lui dăinuie pretutindeni, de la Curentul Humboldt care curge de‑a lungul coastelor chiliene și peruane, până la monumente, parcuri și munți din America Latină, între care Sierra Humboldt din Mexic și Pico Humboldt din Venezuela. Un oraș în Argentina, un fluviu în Brazilia, un gheizer în Ecuador și un golf în Columbia îi poartă numele. În Groenlanda există Capul Humboldt și Ghețarul Humboldt, precum și niște lanțuri de munți în nordul Chinei, în Africa de Sud, în Noua Zeelandă și Antarctica. Mai există ape și cascade în Tasmania și Noua Zeelandă, precum și parcuri în Germania și strada Alexandre de Humboldt în Paris. Cu numele lui au fost botezate numai în America de Nord patru districte, treisprezece orașe, munți, golfuri, lacuri și râuri, precum și Humboldt Redwood State Park din California, Humboldt Park din Chicago și Buffalo.”
Aproape 300 de plante și mai bine de 100 de animale îi poartă numele. Au primit numele lui și mai multe minerale – de la humboldtit la humboldtin –, iar pe Lună există o mare care se numește Mare Humboldtianum. Numele lui este purtat de mai multe locuri decât al oricărui alt om.
Însă Alexander von Humboldt nu a fost mereu omagiat în acest fel. După moartea sa, în 1859, renumele său a avut de suferit. Un alt motiv pentru care imaginea lui Humboldt s‑a estompat din memoria colectivă a fost sentimentul antigerman care a apărut după Primul Război Mondial.
Ușor de citit, Inventarea naturii de Andrea Wulf se dovedește a fi o lectură antrenantă și o revelație.
***
În continuare, o scurtă incursiune în paginile cărții:
● Când a coborât de pe Chimborazo, Humboldt era pregătit să‑și formuleze noua viziune asupra naturii. La poalele Anzilor a început să dea contur așa‑numitului Naturgemälde, termen german imposibil de tradus care ar însemna „tabloul naturii“, dar care implică și sensul de unitate sau de totalitate. După cum avea să explice apoi Humboldt, era un „microcosmos pe o singură pagină“. Spre deosebire de oamenii de știință de dinainte care clasificaseră lumea naturală în unități taxonomice foarte rigide, după o ierarhie strictă, umplând tabele nesfârșite cu categorii, Humboldt realiza acum o panoramă. „Natura este un întreg viu, nu o aglomerare moartă“, avea să spună el mai târziu. O viață unică fusese dată pietrelor, plantelor, animalelor și omenirii. Ceea ce l‑a impresionat era acea „universală abundență a vieții de pretutindeni“. Chiar și atmosfera transportă semințele vieții viitoare – polen, ouă de insecte, semințe. Viața există pretutindeni și „forțele organice lucrează fără oprire“, scria el. Pe Humboldt nu‑l interesa să descopere noi fapte izolate, ci legătura dintre ele. Fenomenele individuale erau importante doar „prin relația lor cu întregul“, explica el.
● În cursul săptămânii petrecute la Washington, Humboldt și Jefferson au discutat despre natură și politică, despre recolte și tipuri de sol, despre construirea unei națiuni. La fel ca președintele american, savantul credea că doar o republică agrară poate oferi fericire și independență. Prin contrast, colonialismul aduce distrugere. Spaniolii sosiseră în America de Sud pentru a obține aur și cherestea, „fie prin violență, fie prin schimburi comerciale“, spunea Humboldt, motivul fiind o „insațiabilă lăcomie“. Distruseseră vechi civilizații, triburi băștinașe și păduri maiestuoase. Tabloul pe care‑l făcea Humboldt Americii Latine era zugrăvit în culorile violente ale unei realități brutale, furnizând fapte concrete, date și statistici.
● Humboldt a fost cel dintâi care a făcut legătura între colonialism și distrugerea mediului înconjurător. Se gândea mereu la natură ca la o rețea complexă a vieții, dar și la rolul omului în raport cu ea. La Río Apure văzuse ce dezastru provocaseră spaniolii care încercaseră să controleze inundațiile anuale prin construirea unui baraj. Ca lucrurile să devină și mai dramatice, tăiaseră copacii care țineau malurile râului, „veritabil zid de netrecut“, rezultatul fiind acela că fluviul dezlănțuit căra în fiecare an tot mai multe sedimente. Pe platoul înalt al capitalei Mexicului, Humboldt constatase cum un lac care alimenta sistemul de irigații se diminuase până ajunsese o baltă neînsemnată, iar valea din jur devenise o zonă aridă. Pretutindeni în lume, spunea el, inginerii care se ocupau de regularizarea apelor erau vinovați de astfel de decizii obtuze.
● Cu câțiva ani mai înainte, când lucra ca inspector minier, Humboldt remarcase defrișarea excesivă a pădurilor pentru cherestea și combustibil în Munții Fichtel, lângă Bayreuth.51 Scrisorile și rapoartele sale erau pline de sugestii pentru reducerea nevoii de cherestea în mine și în metalurgie. Nu era cel dintâi care făcea aceste observații, dar constatările se datoraseră mai degrabă considerentelor economice decât protecției mediului. Pădurile furnizau combustibil pentru funcționarea fabricilor, iar lemnul era nu numai un important material de construcție pentru case, ci și pentru nave, care la rândul lor erau esențiale pentru imperii și pentru puterile navale.
Lemnul era combustibilul predilect al secolelor al XVII‑lea și al XVIII‑lea, iar orice criză a lui provoca aceeași îngrijorare în domeniul combustibilului, fabricilor și transportului precum criza producției de petrol în ziua de azi. Încă din 1664, un grădinar și scriitor englez, John Evelyn, a publicat un bestseller despre silvicultură – Sylva, or A Discourse of Forest Trees* –, în care aborda problema lipsei lemnului ca o criză națională. El declara. „Mai bine rămânem fără aur decât fără lemn“52, pentru că fără lemn nu ar mai fi fost nici fier, nici industrie a sticlăriei, nici focul care să încălzească locuințele în nopțile geroase de iarnă, nici nave care să păzească țărmurile Angliei.
● La Miass, pe 14 septembrie, Humboldt și‑a sărbătorit cea de‑a șaizecea zi de naștere împreună cu spițerul local, un personaj de care istoria își va aminti ca fiind bunicul matern al lui Vladimir Ilici Lenin.56 A doua zi i‑a trimis o scrisoare lui Cancrin, amintind că tocmai atinsese un punct important în viața sa. Deși nu realizase chiar tot ce își dorea înainte ca vârsta înaintată să‑i slăbească puterile, reușise să vadă Munții Altai și stepele, ceea ce‑i oferise și o mare satisfacție, dar și datele de care avea nevoie. Lui Cancrin îi scria acum că „în urmă cu treizeci de ani eram în jungla de pe Orinoco și pe Cordilieri“. Acum putuse în sfârșit să adauge și restul „imensei grămezi de idei“. Anul 1829 era „cel mai important din neastâmpărata mea viață“.
De la Miass au continuat spre vest către Orenburg, de unde Humboldt s‑a hotărât să se abată din nou de la itinerar. În loc s‑o ia spre nord‑vest, către Moscova, a pornit spre sud, către Marea Caspică, un alt ocol lung care nu fusese aprobat. De când era copil visa să ajungă la Marea Caspică, îi scria el lui Cancrin în dimineața în care pornea la drum58. Trebuia să vadă și această mare interioară înainte de a fi prea târziu pentru el.
● Humboldt vorbea despre „inconștiența omenirii […] care tulbură ordinea naturii“.6 A trecut prin momente suficient de pesimiste încât să zugrăvească un viitor sumbru al expansiunii umane în spațiu, când oamenii vor duce cu ei otrava mortală a viciului, a lăcomiei, a violenței și a ignoranței spre alte planete. Specia umană e în stare să facă și din stelele îndepărtate un pustiu și să le lase în urmă „distruse“ – scria Humboldt încă din 1801 –, așa cum făcea deja cu Pământul.7 Viziunea lui Humboldt sună alarmant de profetică pentru Antropocen, noua epocă geologică influențată de activitățile umane, în care trebuie să facem față cu toții schimbărilor climatice, acidificării oceanelor, topirii ghețarilor și fenomenelor meteorologice extreme, de la secetă la inundații. Poate că acum e momentul ca noi și mișcarea ecolo- gistă să‑l proclamăm pe Alexander von Humboldt drept eroul nostru.
