Interviu | Iulia Gorzo: Uneori găsești mai multă libertate în disciplină decât în zburdat pe câmpii.

Iulia Gorzo este traducătoare, cititoare pasionată și bună prietenă a Editurii ART. Mărturisește că textul pe care îl traduce are darul de a-l șterge din memorie pe cel de dinainte și că preferă să se bucure din plin de ceea ce lucrează, decât să se lase copleșită de statutul impresionant al autorului. Despre chinurile și deliciile vieții de traducător, vă invităm să aflați din interviul de mai jos. Lectură plăcută!

Te-ai integra într-o școală de traducere în care este fetișizat originalul sau preferi mai degrabă să ai o libertate mai mare?

Și eu puneam problema asta în termeni de sau-sau până când experiența m-a învățat că, de fapt, poate fi mai degrabă și-și. Încerc să explic: de multe ori, pentru a ține cât mai aproape de original, traducerea are nevoie de o reconstrucție radicală. Așa că îmi acord câtă libertate îmi trebuie ca să-mi iasă reconstrucția asta. E ca paradoxul ăla drag mie, anume că uneori găsești mai multă libertate în disciplină decât în zburdat pe câmpii, numai că pe dos: trebuie să zburzi pe câmpii ca să te ții regulamentar de calea cea dreaptă, adică de original.

Te-a tentat vreodată retroversiunea? Și dacă da, ce carte ți-ar fi plăcut să traduci din română?

M-a tentat și mă tentează uneori, mai ales că e mai bine plătită, dar nu la cărți. Am tradus filmulețe și alte proiecte mărunte în engleză, pare-mi-se că și în franceză la un moment dat. Nu mă tentează să încerc cu romane, consider că la traducere literară stăm pe nisipuri mișcătoare chiar și când suntem vorbitori nativi de limba în care traducem, darămite când nu suntem.

Dacă m-ar fi ținut curelele, mi-ar fi plăcut să traduc în cât mai multe limbi Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu. Fabulos roman, sper să se reediteze la un moment dat.

Simți nevoia să citești și originalul cărților pe care le citești în traducere?

De obicei, nu. Dacă am optat pentru traducere, traducere să fie. Uneori aproape că-mi place mai mult vocea unor personaje în românește – îmi vine acum exemplul irepetabililor Jeeves și Bertie Wooster ai lui P.G. Wodehouse, care susură atât de englezește și totuși atât de românește în traducerea lui Carmen Toader.

În plus, deocamdată eu pot citi doar în alte trei limbi, în afară de română. Iar literatură se scrie, din fericire, în ceva mai mult de patru limbi. Sunt mare amatoare de traduceri și, cu cât traduc eu însămi mai mult, cu atât sunt mai dispusă să sar peste micile stângăcii pe care sigur că noi, ăștia din branșă, ni le găsim cu toții unii altora, cu ochii noștri de vulturi miopi. Apoi, nu știu cum vor sta lucrurile peste o sută de ani, dar deocamdată există încă limbi naționale, iar câtă vreme voi funcționa și voi lucra (și) în limba română, voi citi traduceri cât cuprinde. Deci voi traduceți cu încredere, eu vă citesc și vă admir.

În ce carte pe care ai tradus-o ți-ar fi plăcut să fii personaj? Și ce personaj?

Simpatică întrebare, mai ales pentru cineva care a tradus și câteva cărți despre diferite tipuri de coborâre în infern, cu scalpări, eviscerări, înnebuniri și alte asemenea activități recreative. De dragul jocului, o să răspund că mi-ar plăcea uneori să mârâi la oameni ca Rorschach din Watchmen replici de durul durilor precum „Niciunul dintre voi nu înțelege. Nu eu sunt închis aici cu voi. Voi sunteți închiși aici cu mine.” Ca să dau și o variantă nepsihopată, aș putea spune că-mi place le nebunie vocea lui Frank McCourt din Cenușa Angelei, mai ales că tocmai lucrez la romanul care continuă aventurile lui Frank. E o combinație tare de umor, limbaj zglobiu care te obligă să-ți aerisești vocabularul ăla bun, de fudulit duminica la biserică, și tristeți care, în absența celorlalte două ingrediente, ar putea fi copleșitoare.

Cât de apropiată te simți de autorii pe care-i traduci?

De ei ca persoane, mai deloc. Sunt sigură că sunt sau au fost oameni merituoși cu toții, doar că nu-i cunosc personal. De unele dintre cărțile lor mă simt foarte legată cât timp lucrez la ele. E unul dintre lucrurile mele preferate la meseria asta – cât e de imersivă. Și mai puține sunt însă cele care rămân cu mine la ani după publicare. E un mecanism de protecție: cartea la care lucrez o șterge din memorie pe cea de dinainte. Și tot așa. Altfel, talmeș-balmeșul din bietul meu creieraș ar depăși pragul de alarmă.

Contează dacă autorul este în viață sau nu?

Pentru mine, în procesul de traducere, nu. Altfel, firește că le doresc tuturor viață și/sau posteritate lungă. Sunt sigură că mulți traducători și traducerile lor au enorm de câștigat din colaborarea cu autorul, mai ales dacă originalul o fi plin de termeni inventați sau scris în vreun dialect rar și ciudățel. Sunt sigură că mulți se împrietenesc și leagă relații reciproc îmbogățitoare. Dar mie nu-mi vine să sâcâi autorul pe care-l traduc. Și asta pentru că traduc mult din engleza noastră cea de toate zilele, deci cel mai adesea, problema nu e atât că nu înțeleg un termen sau o formulare, ci că nu-mi vine un echivalent bun în românește. De pildă, oricât l-aș fi bătut la cap pe Cormac McCarthy, nu cred că mi-ar fi putut sugera un titlu românesc pentru All the Pretty Horses. Sau un dicționar unde să găsesc toate piesișoarele care alcătuiesc harnașamentul. Așa că nu l-am bătut.

Te-ai simțit intimidată de monștrii sacri?

O, chiar foarte. Când eram pe la a treia, a patra carte, și ilustra editoare Denisa Comănescu a avut încredere să mi-l dea pe mână pe John Updike (John Updike!) cu romanul Teroristul, asta m-a paralizat atât de rău încât era cât pe ce să ratez traducerea. Adică mă apucam eu voinicește de tradus, dar imediat mă strivea importanța misiunii mele de puricel neștiutor față cu mintea acelui zeu literar și mă împotmoleam. Din fericire, experiența te învață ca, în timp ce lucrezi, să uiți total de statutul autorului și să te bucuri pur și simplu (sau să blestemi, după caz) de ceea ce traduci.

Dacă vreți, e ca în momentele alea de umor absurd din desenele animate, când un personaj aleargă ce aleargă până ajunge pe marginea unei prăpăstii, doar că nu se oprește, ci-și continuă alergarea prin aer și – culmea! – nu cade în hău decât atunci când se prinde că hăul există. Deci, ca să alerg prin aer cu mai multă sau mai puțină grație până la sfârșitul cărții, fără să se lase cu oase rupte, soluția mea e să nu mă gândesc la hăul care ar fi, în cazul nostru, statura strivitoare a autorului.

Te-ai împrietenit cu vreunul dintre scriitorii contemporani pe care i-ai tradus?

Nu, dar sunt un om destul de prietenos atunci când nu mormăi ca Rorschach din Watchmen, deci nu e timpul pierdut. I-aș strânge oricând mâna lui Isabel Greenberg, care m-a făcut fericită și ca cititoare, și ca traducătoare cu romanul ei grafic Enciclopedia Pământului Dintâi.

Ai vreun ritual de lucru atunci când traduci?

N-aș zice că e un ritual. Am disciplină și o metodă de lucru, la care am ajuns în acești cincisprezece ani de când traduc. La proză, contează mult ritmul, așa că încerc să traduc zi de zi o porție fixată în funcție de dificultatea și de amploarea textului, dar și de restul treburilor cotidiene. Înainte să atac porția, mă pregătesc citind paginile la care voi lucra în acea zi, dar și paginile traduse cu o zi în urmă, atât ca să reintru în atmosferă, cât și dintr-un motiv cât se poate de practic: procedând astfel, la sfârșit am cartea nu doar tradusă, ci și recitită o dată. Urmează, desigur, alte recitiri. Până când începe „să sune”.

Cum te raportezi la celebra polemică Traduttore, traditore?

Din fericire, s-a întâmplat și la asta ca la faza cu monștrii sacri. Nu mă mai raportez. Nu mă mai întreb la fiecare cotitură de frază câtă trădare am picurat ba mișelește, ba pe nevinovatelea, în bunătate de original. La urma urmei, dacă n-aș crede că traducerea e utilă și posibilă, aș închide prăvălia și n-aș mai încurca circulația literară degeaba.

Fotografii din arhiva personală a Iuliei Gorzo