Viet Thanh Nguyen vine la București. Autorul romanului Simpatizantul, distins în 2016 cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune, se întâlnește cu cititorii săi în grădina Café Verona (Strada Arthur Verona 13), joi, 6 iulie, începând cu ora 18.00. 

Cu această ocazie am stat de vorbă cu Tatiana Dragomir, traducătoarea în limba română a cărților lui Viet Thanh Nguyen, publicate în colecția musai a Editurii ART.

Vorbiți-ne puțin despre dumneavoastră, așa încât să vă cunoască și cititorii noștri. Cine este Tatiana Dragomir, omul și traducătorul?

Am avut norocul de a crește printre cărți – literalmente, pentru că tatăl meu era bibliotecar, așa că pentru mine în copilărie depozitele bibliotecii publice din orașul meu, Baia Mare, erau spațiul meu de joacă personal, având la fel de mare – dar, hm, și de puțină – atingere cu realitatea precum cărțile care creșteau în el.

De atunci trăiesc printre cărți și de multe ori prin cărți, ceea ce îmi dă sentimentul că, în ciuda vârstei pe care, totuși, o împlinesc în vara aceasta = șaizeci – încă mai cresc. Aș zice că sentimentul acesta este micul miracol cunoscut tuturor celor ce trăiesc în vecinătatea cărților: maturitatea, oricât de înaintată, rămâne o prelungire a copilăriei.

Literatură traduc temeinic de vreo zece ani, dar de multă vreme mă rodea curiozitatea să văd cum se simte un text, altul decât ale mele, din interior.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria de traducător? Care sunt etapele pe care le urmați în traducerea unei cărți? Încercați să vă familiarizați cu textul înainte de începerea unei traduceri, poate faceți, înainte de toate, o lectură cap-coadă? Sau, din contră, îl abordați direct, în ideea că sclipirile de geniu vin la prima interacțiune cu un text?

Înainte de a fi traducătoare am publicat două romane, așadar aveam format un anumit stil de a lucra un text. Constatat că traduc urmând în mare aceleași etape ca atunci când îmi scriu textele proprii. Doar că entuziasmul de la început, când plonjez în text, nu este cel al scriitoarei, ci al unei cititoare ingenue, care se repede la orice carte nouă fără preparative. Singura diferență este că în timpul lecturii, eu fac și traducerea brută a textului. Între timp scotocesc internetul și biblioteca după tot ce se poate găsi despre autor și cărțile lui.

După fervoarea acestei prime lecturi, vine roboteala, migala: revizuirea, cu reformulări și cizelări nesfârșite, ca până în capăt să nu pierd nimic din sensurile din textul original, iar textul tradus să sune firesc în limba română.

Apoi, cu o ultimă lectură, o revizuire mai lejeră, în timpul căreia mai vânez hibe și scăpări, îmi iau rămas-bun de la text.

Din Viet Thanh Nguyen ați tradus pentru Editura ART trei titluri: Simpatizantul (2017), Refugiații (2018) și Devotatul (2023), acesta din urmă continuând povestea din Simpatizantul. Având în vedere că traducătorul ajunge să cunoască o intimitate mult mai aparte cu textul decât ajunge să cunoască, de exemplu, un redactor sau un cititor, cum s-a simțit de la dumnevoastră stilul autorului? Cum v-ați înțeles cu acest stil, cât a durat până i-ați prins ritmul, ce v-a plăcut în mod special sau, poate, ce v-a displăcut?

Cărțile lui Viet Thanh Nguyen, romanele în primul rând, sunt un veritabil regal; sunt convinsă că aceasta este impresia tuturor celor care le citesc. Iar acest lucru este adevărat și în legătură cu stilul lui.

Ca experiență de traducere, primul dintre ele, Simpatizantul, a venit pentru mine într-o pauză din lucrul la uriașul Harry Potter și Ordinul Phoenix de J.K. Rowling. Acum, gândind în urmă, pot spune că interludiul reprezentat de Simpatizantul mi-a priit și prin contrast a fost benefic pentru ambele traduceri. Am recunoscut cu încântare în scrisul lui Viet Thanh Nguyen învățăturile frumos asimilate de la cei „mari”. Stilul lui este mai degrabă un potpuriu de stiluri cu care jonglează prin mijlocirea unui narator-personaj complicat, captiv în propria lui memorie. Dar la ce altceva mă puteam aștepta din partea unui narator care se declară din prima propoziție „o fantomă”, „un om cu două minți”? Ca traducătoare, autocaracterizarea aceasta m-a pus în gardă de la început. Era limpede că așa avea să fie și scriitura: complicată, analitică, digresivă, bogată. Tot ce am avut de făcut a fost să deschid bine ochii și să-i urmez fiecare meandru.

Vă aduceți aminte să fi întâlnit capitole sau pasaje care să vă fi ridicat probleme? Au fost informații pentru care a fost nevoie să căutați surse exacte?

A reda o proză atât de densă într-o altă limbă nu este niciodată o întreprindere ușoară. Dar, din nou, a traduce literatură seamănă foarte mult cu a scrie literatură; te aștepți la hopuri și zdruncinături. Greu cât să mă îndoaie nu a fost atât la nivelul textului propriu-zis, ci la nivelul sensibilităților mele personale și la nivel ideatic; cu un narator subiectiv, ca traducător ești obligat să rostești în limba ta, la persoana întâi (asumâdu-ți-le așadar, într-un fel), lucruri grele, amintiri sfâșietoare, păcate cu care nu ai putea trăi. Dar acestea vin din felul în care receptez eu personal textul, ca cititoare, nu sunt ale traducătoarei.

Aș mai adăuga la acestea doar numeroasele referințele culturale și istorice din cărțile lui Viet Thanh Nguyen cu care cititorul român nu este neapărat familiarizat și care mă obligă la ieșirea din text și explicitarea prin note de subsol, o ieșire din poveste pe care ca traducătoare nu mi-aș dori să o comit. Pentru acestea, firește, a trebuit să apelez la necesarele surse de informare.

V-a rămas în minte vreo scenă anume din Devotatul, ultimul roman al lui Viet Thanh Nguyen? Poate vreuna care să vă fi sensibilizat în mod special?

Citește continuarea interviului în revista #artstagram ediția iunie 2023.