Interviu cu Mariana Enriquez

Mariana Enriquez s-a născut în Buenos Aires în 1973. Povestirile ei au apărut în reviste ca Granta sau The New Yorker, iar în limba română puteți citi volumele de proză scurtă Ce-am pierdut în foc și Pericolul de a fuma în pat. Este considerată una dintre cele mai promițătoare și mai originale voci tinere ale literaturii sud-americane actuale. 

Foto: Anabela Gilardone/The Observer

Ce te atrage la genul horror?

Este foarte dificil să scrii despre Argentina folosind doar realismul. În anii 50 și 60 exista o puternică tradiție a ficțiunii fantastice: Borges, Silvina Ocampo, Julio Cortázar. Apoi întreaga regiune a fost afectată de situația politică: de dictatură [1976-1983], de consecințele revoluției cubaneze și de intervenția Americii. Acești factori au dus la dilema lui Sartre legată de literatură care trebuie să fie politică, dar acesta nu a spus niciodată că literatura trebuie să fie realistă, doar că trebuie să reflecte ceea ce se întâmplă în societate. Ce m-a influențat pe mine și pe multe persoane care au copilărit în anii 80 și 90 a fost cum filmele slasher, cărțile lui Stephen King și serialul Twin Peaks au creat un amestec între ficțiune și realitatea plină de elemente horror: oameni dispăruți, copiii celor morți, copiii generației pierdute...

Atrocitățile din realitate îți justifică scenele grafice?

Nu cred că este nevoie de justificare morală, dar aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat aici. Femeile aveau copii în captivitate, iar copiii respectivi erau răpiți. Îți torturau vecinii. Aruncau cadavre în ocean. Înțeleg [noțiunea] respect, dar nu vreau să fiu complice la niciun fel de tăcere; a fi timid în privința lucrurilor îngrozitoare care se întâmplă în lume este periculos. Poate că întrec limita din cauza genului pe care îl abordez, dar acest gen pune în lumină adevăratul horror care se pierde într-o [o frază precum] „violență politică”.

Această violență face parte din misterul ficțiunii latino-americane?

Există multă ficțiune din zonă care se bazează pe violență și pe suferință. Poți să fii îngrijorat că cititorii [din străinătate] nu înțeleg contextul și consumă conținutul doar pentru ciudățenia sa. Dar, ca scriitor, dacă aceste lucruri îți afectează viața, atunci acesta este materialul tău, deci ce vei face? Singura mea soluție este să vorbesc despre asta și să explic despre ce este vorba. Încerc să fiu alături de cititor și de mass-media: dacă trebuie să vă dau o lecție de istorie, nu este o problemă. O problemă este că suntem obișnuiți să citim traduceri, pe când cei din alte țări nu sunt. Știm mai multe despre istoria voastră decât știți voi despre a noastră. Există două moduri de a trata asta. Fie te enervezi pe inegalitate, fie încerci să explici ce se întâmplă.

Cum a fost percepută opera ta în Argentina?

Am fost îngrijorată când am publicat prima povestire scurtă pe care am scris-o în acest gen, Back When We Talked to the Dead. Este vorba despre aceste fete care se joacă cu o tablă Ouija și încearcă să îi contacteze pe cei dispăruți. Fetele își doresc să devină celebre pentru că știu unde sunt cadavrele persoanelor dispărute. Apoi istoria le lovește într-un mod supranatural, care spune: „Nu fiți naivi!”. Mi-a fost teamă că organizațiile pentru drepturile omului de aici ar putea crede că îmi bat joc de ele.

Dar ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că opera mea a introdus un nou gen. În generația mea sunt mulți copii ai celor dispăruți. Mulți dintre ei au început să scrie despre subiect într-un mod propriu: bizar, ironic sau chiar amuzant – povești despre ce ar face cu subvenția pe care le-o acordă statul pentru că le-a ucis părinții, de exemplu. Asta a dat libertate de acțiune unei noi perspectivă asupra celor întâmplate. Făceam ceva diferit, dar nu eram singură.

Ce ai citit în ultima vreme?

Mónica Ojeda, din Ecuador – este total altceva. Mai puțin brutală, dar la fel de uimitoare este o altă scriitoare din Argentina, Maria Gainza. Ea scrie ficțiune autobiografică, ceva ce eu nu fac, dar o îmbină cu arta și cu alte subiecte. Mulți scriitori fac asta, dar nu cred că cineva o face la fel de bine precum Maria. Ea aparține – sau aparținea – clasei superioare de aici, elitei elitelor, a cărei primă limbă a fost franceza. Familia ei și-a pierdut toți banii, așa că există o decadență a ruinei în opera sa.

Numește o carte care te-a făcut să vrei să scrii.

Când eram mică, unchiul meu mi-a dat de Crăciun Cimitirul animalelor de Stephen King. Cred că se gândea: „Este un bestseller, fetei îi place să citească, are o pisică pe coperta...” Am citit romanul când toată lumea dormea, probabil epuizată după sărbători, și mi-a fost atât de frică încât l-am aruncat. Dar l-am luat din nou și am continuat să îl citesc. Îmi amintesc că m-am gândit, wow, chiar mi-ar plăcea să-i fac pe oameni să simtă ceva atât de real. Este clar un roman despre cât de speriat este protagonistul să-și piardă familia. Aveam doar 12 sau 13 ani, dar tot înțelegi acea frică ; nu crezi niciodată că este vorba doar despre supranatural. Tot ce am învățat despre combinarea realității cu horror-ul, am învățat de la Stephen King.

Sursa: https://www.theguardian.com/books/2022/oct/01/mariana-enriquez-our-share-of-night-i-dont-want-to-be-complicit-in-any-kind-of-silence