Interviu cu Corina Dascălu și Marta Crețu despre cartea grafică „Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic“
În scurtă vreme (sperăm, chiar la timp pentru Târgul de carte Gaudeamus) va ieși din tipar o carte grafică specială, cu un titlu cel puțin neobișnuit: Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic. Pe autoare, Corina Dascălu, o știți probabil din paginile volumului ei de debut, Alfred, un monstru mult prea simplu, câștigătorul ediției a V-a a Trofeului Arthur. Tot ea este și autoarea ilustrațiilor cu Alfred, însă pentru acest proiect publicat la Editura Grafic, Corina Dascălu a colaborat cu Marta Crețu, o tânără artistă foarte talentată, pe care am urmărit-o la lucru în două tabere „Locuiește în poveste!“. În interviul de mai jos, scriitoarea și ilustratoarea vorbesc despre necesitatea unei astfel de povești, despre provocările pe care le-au întâmpinat, sursele de inspirație și lucrurile importante transmise în cuvinte puține și imagini intuite, care abia la final își dezvăluie rostul.
Bine v-am găsit, Corina Dascălu și Marta Crețu. Pentru cititorii Grafic care încă nu vă cunosc, ne puteți spune câteva lucruri despre voi?
Corina: Păi, în primul rând sunt o mare fană a benzilor desenate și a romanelor grafice (și simt o mare satisfacție să îmi văd textul transpus în această formă, de parcă a fost predestinat). Trăiesc în Brașov, aproape de o pădure, unde sunt mari șanse să ai întâlniri nocture cu blănoși mai mici sau mai mari în drum spre magazinul din cartier. Am apucat să îmi trăiesc o parte din viață înainte de internet, dacă asta mai zice ceva despre mine și nu despre vârsta pe care o am. :) De când am învățat să citesc, mă învârt ca o molie în jurul cărților, atracție care s-a transformat cu timpul și în ocupație. Am un băiat de aproape șase ani, care e sursa întrebărilor mele existențiale. Din când în când mai scot din tolba cu idei câte o poveste pentru el, iar unele au norocul să se transforme în cărți.
Marta: Îmi place foarte mult să desenez și de cele mai multe ori această acțiune îmi vine mult mai natural decât explicatul prin vorbe. Sunt din Galați, am petrecut primii 15 ani de viață într-o comună numită Liești, unde cel mai bun loc de ieșit afară cu prietenii este un câmp cu un lac și o stație de epurare. Pasiunea mea pentru benzi desenate s-a dezvoltat destul de recent și nu am considerat vreodată să fac din ea o carieră, deoarece mereu am vrut să fac filme și desene animate. Lucrările mele personale, în general, abordează teme precum violența și formele în care se manifestă. Ca sursă de inspirație pentru mine sunt picturile și viața lui Francis Bacon și lucrările lui Cormac McCarthy. Am o frică irațională pentru vaci.
Printre altele, „Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic” este povestea unui copil care încearcă să-și înțeleagă mama. Prima ilustrație care o înfățișează pe mamă este plină de culori și forme complexe, însă acea imagine feerică ascunde dedesubturi înfricoșătoare. Corina, ce te-a determinat să abordezi acest subiect și ce ai vrut să transmiți prin noua ta carte?
Corina: În mine zac multe idei de cărți, însă aceasta se cerea prima la rând. Nevoia m-a determinat. Am simțit o mare nevoie să exprim aceste trăiri și să găsesc pe rafturile librăriilor o astfel de carte. Pentru mine, pentru mama mea, pentru fiul meu, pentru oricine simte nevoia. Dincolo de pierderile momentane de control ale fiecărui părinte sau adolescent, de transformările mai mult sau mai puțin fioroase ale fiecăruia se ascund același regret și aceeași dorință de conexiune. Important e să ne facem curaj, să ne cunoaștem și să ne recunoaștem slăbiciunile și să nu lăsăm neexprimată părerea de rău. Timpul joacă un rol important. Mi-a luat mult timp să ajung aici. Și nu știu dacă ajungeam în punctul ăsta dacă timpul nu mi-ar fi pus în prag papucii de mamă și nu m-aș fi împiedicat teribil în ei – deși sunt cei mai pufoși papuci pe care i-am încălțat vreodată. Dar m-ar fi ajutat o astfel de carte dacă ar fi existat acum 10, 20 de ani. Nu a fost să fie, așa că iat-o acum, la fel de necesară și valabilă ca și atunci.
M-a intrigat titlul cărții, iar povestea și-a păstrat doza de incertitudine până la final. Cum ai găsit titlul acesta neobișnuit? Cât ți-a luat să scrii textul și care au fost provocările de care te-ai lovit?
Corina: Titlul a venit mai ușor decât textul, fiindcă de la ideea aceasta am pornit: Cine este mama? Am ști să o recunoaștem într-o carte cu ilustrații. Sau în pozele de familie. Am ști să o descriem după grija pe care ne-o poartă. Dar ce este ea, până la urmă? Cum poate fi ea o ființă atât de străină, cu dedesubturi și trăiri ascunse, nebănuite? Ce o întristează? Ce o face fericită? Sunt eu de vină? O pot ajuta în vreun fel? Și dacă nu pot – ce se va întâmpla? Care e direcția acestei povești, fără cap și fără coadă?
Mi-a venit în minte imaginea abecedarului pe care l-am găsit când eram mică într-o magazie întunecată și prăfuită. Legătura care s-a format atunci între mine și scris și ulterior între mine și nevoia de a găsi cuvântul cel mai potrivit pentru un lucru. Dar unele lucruri îți dau bătăi de cap. Nuștiucehaizisălezic-uri care însumează prea multe lucruri, imposibil de înghesuit într-un singur cuvânt.
Textul a luat multe forme de-a lungul timpului – l-am început înainte să devin mamă. Apoi s-a metamorfozat. A devenit mai nuanțat. Mi-am dat seama cât de departe poate ajunge povestea. Și cât de greu e să spui ceva atât de complex și apăsător în cuvinte atât de simple. Provocarea cea mai mare a fost să scriu un text care să îndemne la înțelegere și empatie. Nu la reproș sau rușine. Care să pună copilul în legătură cu adultul și să își spună reciproc: Te văd. Înțeleg ce simți. Îmi pare rău. Sunt cuvinte atât de simple și câteodată atât de greu de rostit.
După cum bine observai într-un interviu despre „Alfred, un monstru mult prea simplu”, adulții caută rezolvări și răspunsuri clare. Nici „Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic” nu are o concluzie sau o morală – ce i-ai spune unui cititor nemulțumit de acest aspect?
Corina: L-aș sfătui să o privească în tihnă, ca pe un tablou. Uneori zăbovești un pic mai mult în fața unei lucrări de care poate dai din întâmplare, fără să îi cunoști istoria sau intenția autorului, fiindcă e ceva acolo cu care simți o legătură – trage de niște fire și auzi niște clopoței cum sună în sinea ta.
E un citat de Alden Nowlan, un poet canadian, care spune: „În momentul în care copilul își dă seama că toți adulții sunt imperfecți, devine adolescent; atunci când îi iartă pentru imperfecțiunile lor, devine adult; în momentul în care se iartă pe sine, devine înțelept.“ Eu nu am ajuns încă acolo, la acea înțelepciune care să îmi permită să scriu povești cu final palpabil, concludent – fiindcă sunt multe capitole pe care nu le-am încheiat încă. Poate sunt prea aspră cu mine. Sau poate că îmi plac (prea mult) finalurile deschise.
Marta, i-ai cerut Corinei explicații, ai simțit nevoia să înțelegi textul mai bine pentru a-l putea ilustra? Sau tocmai lucrurile nespuse, lăsate fără o rezolvare certă, te-au ajutat să găsești atmosfera și ilustrațiile potrivite?
Marta: Textul mi-a fost foarte la îndemână. Nu este unul greoi, este concis și se face înțeles pe deplin de la prima citire, este un text eficient. Totuși, treaba mea nu era să înțeleg textul, ci să îi ofer o dimensiune vizuală, fapt care necesită o mai mare sensibilitate a reproducerii semnificațiilor care reies printre rânduri. Pentru că, așa cum a spus un clasic în viață, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, am decis să sporesc a lumii taină cu lumina mea. Simt că, dacă aș fi cerut o interpretare mai amănunțită a întregului poem, aș fi realizat desenele mai mult în scopul de a explica textul, nu de a-l proiecta în vizual. Așa că tot ce era neînțeles am schimbat în neînțelesuri și mai mari, așa cum a zis și Blaga la un moment dat. Cred că se vede că trebuie să dau bacul.
Te-am văzut la lucru în două tabere „Locuiește în poveste!“ și mă bucur să te regăsesc acum pe coperta primului tău volum. Ne poți vorbi un pic despre experiențele din tabără și felul cum ți-au influențat parcursul artistic?
Marta: Pe lângă lansarea mea într-o groază de proiecte artistice, tabăra „Locuiește în poveste!” a însemnat pentru mine un prilej de a intra în contact cu niște copii extraordinar de deștepți, creativi și inteligenți de la care am avut foarte multe de învățat. Nu cred că mai fusesem până atunci într-un spațiu dedicat dezvoltării artistice care să nu fie pe internet. Numele acestei tabere mi se pare extraordinar de bine ales, pentru că acele câteva zile petrecute într-un sat uitat de lume, alături de oameni care îți împărtășesc pasiunile, chiar se simt de parcă ai locui într-o poveste.
Eu nu am fost vreodată la cursuri de desen și nu am avut niciun profesor care să îmi explice mai multe, fapt care m-a făcut să trăiesc într-un fel de bulă referitor la arta pe care o fac. Aveam o zonă de confort clar definită, dar fără nicio traiectorie. Desenam mai mult ca să mă destind și nu făceam cine știe ce efort intelectual prin asta. În tabără am învățat cum să gândesc când desenez și asta mi-a ușurat foarte mult munca, într-un fel inexplicabil. Îmi aduc aminte că la atelierele cu Dan Ungureanu făceam foarte multe exerciții care ajutau la deprinderea de bune practici în timpul procesului creativ, iar împreună cu feedback-ul tuturor învățam fiecare cum să ne luăm în serios titlul de artist.
Cum a fost să lucrezi la prima ta carte? Ai avut emoții, îndoieli? Care au fost cele mai mari provocări? Am observat că Dan Ungureanu, profesorul tău de la atelierele de ilustrație, s-a implicat în realizarea acestui volum. :)
Marta: Greu, dar foarte plăcut. Nu am mai lucrat la ceva așa de lung până acum și mi-a fost greu să am consistență în stil pe parcursul mai multor desene, dar voi lăsa asta la o parte și voi spune că de fapt am vrut să arăt progresul copilului de-a lungul textului și că fiecare decizie pe care am luat-o a fost gândită de la bun început. Ce e amuzant la artă e că poți să iei niște decizii care doar se simt corecte și abia după ce termini ți le poți motiva.
Pentru mine din prezent a fost foarte fain să ilustrez cartea, dar dacă m-aș duce în trecut, nu știu dacă mi-aș da dreptate în totalitate. Asta se datorează faptului că nu am putut să mă dedic cât de mult am vrut ilustrației, din cauza obligațiilor academice. Mi se părea chiar absurd că în primul rând trebuia să mă duc la școală. Domnilor, eu am o carte de ilustrat! Participam la tot felul de concursuri locale pentru a lipsi de la ore și a desena. Veneam acasă de la olimpiada la engleză și mă puneam direct să desenez. Mergeam cu IPad-ul la școală și desenam în timpul orelor. Mă întreba mama: „Ce faci?” și eu răspundeam: „Desenez”. Aveam prioritățile în ordine.
Primul impas pe care l-am întâmpinat a fost ratarea primului deadline, lucru care m-a demoralizat puțin. Mai târziu am înțeles că e mai bine să lucrezi în pasul tău decât să te grăbești să termini până la o anumită dată. Aici a venit în ajutorul meu Dan (Ungureanu -n.r.) și am putut să continui să lucrez cum trebuie, știind că nu sunt primul om din lume care are de ilustrat o carte. Ajutorul lui a fost mai mult pe plan emoțional, nu aveam nevoie de cine știe ce îndrumări artistice, pentru că știu și eu să-mi fac treaba, dar parcă mai bine se face treaba când ai o față cunoscută prin preajmă, care să îți confirme că știi să-ți faci treaba.
La finalul cărții este un paragraf despre procesul tău de lucru, dar te-aș ruga să povestești aici, pentru cititorii Grafic, cum te-ai hotărât asupra stilului și a paletei cromatice, care au fost influențele tale și alte detalii pe care ai vrea să le împărtășești cu noi.
Marta: Când am început să fac schițele de concept eram încă în febra unei vacanțe în Barcelona, unde am devenit obsedată de Antoni Gaudí și lucrările sale, în special Sagrada Familia și Parcul Güell. Ideea originală a stilului vizual era aceea de transpunere a arhitecturii gaudíene în desen, voiam în primă fază ca modelele abstracte ale mamei să fie mult mai fine și rotunjite, ca pereții Casei Batlló, iar asta încă se observă vag în desenul din a doua pagină. Pe parcurs m-am detașat de această idee, dat fiind că îmi trecuse faza cu Gaudí, iar personajul mamei a început să aibă margini tot mai ascuțite. După aceea, am vizitat orașul Malaga și mi s-a declanșat faza Picasso, iar cartea a devenit o încercare de freestyle la cubism. Arta abstractă mi se pare ceva greu de explicat în afara contextului în care a fost făcută, un nuștiuce haizisăizic.
Culorile au fost inspirate de acele autocolante de lipit pe geamuri pe care le aveam prin casă, de interiorul Casei Batlló și interiorul casei mele de la țară, unde toată mobila era de un maro cald, nuanță destul de proeminentă în această carte. Masa unde stau copilul și mama este masa mea de la bucătărie, pereții, lustrele și pozele din spread-ul apropiat de final sunt toate de acasă. Bluza roșie a copilului o am și eu, și bluza albastră-verzuie a mamei e o bluză pe care o purta mama când eram mică. În prima apariție a mamei în forma ei obișnuită, desenul pe care îl ține este reproducerea unui desen pe care i l-am făcut mamei de 8 martie, când eram la grădiniță. Știu că atunci când i l-am arătat a râs și a zis că „ea nu-i așa lunguiață”. Farfuria cu ouă prăjite pe pâine e cina pe care mi-o făcea mama în mod constant în clasa a VIII-a. Aproximativ 80% din detalii sunt trimiteri la copilăria mea.
Atunci când copilul preia și el o formă abstractă, paleta sa de culori este diferită de cea a mamei, albastrul devenind gri și portocaliul un roșu închis. Nu am un motiv concret pentru asta, în afară de schimbarea vremii în timp ce desenam. A fost pur și simplu efectul iernii de Galați, care bănuiesc că are puterea să te facă un nuștiuce.
Corina, Marta, care este scena voastră preferată, fie ea text, ilustrație sau o combinație a celor două?
Corina: Pentru mine, scena preferată este ultimul cadru – finalul domestic și umanizat, mama și copilul devenit adolescent/ adult stând liniștiți pe canapea. Și detaliul inclus de Marta în tabloul agățat deasupra lor pe perete, care face legătura cu transformările lor și istoria aceasta familială – îmi place mult ideea, ca și cum e un secret înțeles doar de ei și nu e ceva rușinos, de ascuns sub pat, ci e povestea lor, așa cum e ea și face parte din ei fie că vor, fie că nu.
Marta: Scena mea preferată este cea în care copilul stă la masă împreună cu mama atunci când ea frământă aluatul. Nu aș ști să spun exact de ce, poate pentru că am fost de multe ori în situația în care să stau la masă cât timp un părinte gătea sau avea treabă prin bucătărie și îmi spunea niște lucruri parcă în taină. Se creează o atmosferă foarte specială, care îmi tot revine în gând. Cele mai importante lucruri le-am aflat în astfel de momente, care mi-au rămas adânc întipărite în memorie.
