Interviu cu Alina Pavelescu și Alexandra Goldillo despre „Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o. O introducere”
Anul 2024 se încheie cu o carte importantă și necesară publicată la Editura Art: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o. O introducere, care abordează unul dintre cele mai complicate evenimente din istoria recentă a României. Este un subiect stufos și controversat pe care autoarea Alina Pavelescu îl abordează cu îndrăzneală, din dorința de a-l aduce în fața cititorilor mai tineri, care nu au fost contemporani evenimentelor din 1989 sau au prea puține informații despre ceea ce s-a întâmplat atunci. „Alina Pavelescu reușește nu numai să treacă prin focul încrucișat al părerilor concurente cu un amestec salutar de emoție și detașare, ci și să scrie o carte palpitantă, rezultat al unui demers detectivistic captivant”, scrie Liviu Papadima în prezentarea volumului, întregit de ilustrațiile Alexandrei Goldillo - o mare pasionată de benzi desenate cu temă istorică, care i-au adus câteva premii la Festivalul Internațional de Benzi Desenate Istorice de la Brașov.
„Pe 17 decembrie 1989, împlineam fix 17 ani și șase luni, eram în prima zi a vacanței de iarnă și mă pregăteam intens pentru olimpiada la istorie”, scrieți în introducerea volumului Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o. Tot de acolo aflăm că v-a plăcut întotdeauna istoria. Alina Pavelescu, ne puteți spune și alte mici-mari povești despre dumneavoastră, pentru cititorii Art care poate nu vă cunosc încă?
Cum ziceam, nu am fost decât unul dintre mulții martori ai Revoluției din 1989. Ceea ce contează ca experiență a acelor zile am povestit deja în carte. Singurul meu atu, dacă îi pot spune așa, este acela că între timp am absolvit o facultate de istorie și asta m-a stimulat să reflectez ulterior mai mult la ceea ce am trăit în zilele Revoluției.
Alexandra Goldillo, te-am întâlnit prima dată în paginile cărții Găinării. Misterul urmei uriașe, iar acum te regăsim în acest volum unde ilustrațiile sunt de cu totul altă factură. Pe lângă pasiunea pentru benzi desenate, ce ne mai poți spune despre tine?
Sunt un artist cu multe pasiuni, dar în principal mă ocup cu ilustrația de carte. Am ilustrat prima dată cărți pentru autori independenți străini, când eram la început de drum, acum am pătruns pe piața autohtonă și am câteva cărți ilustrate. Am participat an de an la Festivalul Internațional de Benzi Desenate Istorice de la Brașov, unde am câștigat de patru ori. În colaborare cu Muzeul Județean de Istorie Brașov, am publicat albumul 15 Noiembrie 1987 și am contribuit cu câteva viniete la expoziția permanentă „Identitatea Istorică a Brașovului”, care se află în incinta muzeului, iar cu Muzeul de Artă am avut o altă colaborare frumoasă, în cadrul căreia am realizat portretul pictoriței Rodica Maniu pentru expoziția HER Art Story. Nu în ultimul rând, doresc să menționez că am cochetat și cu arta cu acul, m-am bucurat să învăț să cos modele tradiționale pe pânză, pentru ca mai apoi să reușesc să cos cămăși tradiționale; anul acesta, ia mea de Sibiu a fost expusă la Muzeul de Etnografie.
Alina Pavelescu, cum s-a ivit ideea (sau poate că a fost nevoia) de a scrie o carte despre Revoluție pe înțelesul celor care nu au trăit-o? Este și un act de curaj, după cum bine punctează Liviu Papadima în prezentarea volumului.
Ideea a fost a Roxanei Jeler, unul dintre coordonatorii noii serii de la Editura Art. Inițial mi s-a părut simplu și am acceptat-o bucuroasă, mai ales că nu prea existau pe piața de carte lucrări despre Revoluția română din 1989 destinate liceenilor sau cititorilor foarte tineri. Ulterior, pe măsură ce începeam să-mi adun ideile pentru scris, mi-am dat seama că nu era deloc simplu.
Cum au decurs documentarea și procesul de lucru? Cum ați gestionat multitudinea de informații și cât v-a luat să scrieți cartea?
Documentația a decurs fără mari probleme: există deja multe volume referitoare la Revoluție, de toate tipurile: memorii, culegeri de documente, lucrări istoriografice, evocări și chiar albume de fotografii. Cu scrisul a fost, așa cum spuneam mai sus, ceva mai dificil. Trebuia să găsesc tonul just, amestecul ideal – pe cât posibil – între emoția vie a acelor momente și obiectivitatea necesară unui demers istoric. Am ales o soluție simplă, până la urmă, o soluție care să fie ușor de înțeles de către cititori: o introducere subiectivă, povestea mea personală din zilele Revoluției, urmată de capitolele de istorie propriu-zisă, în care prezint cât mai obiectiv posibil cum s-a ajuns la momentul 1989, în România și în întreaga Europă de Est, de ce în România a fost altfel, cu violență și vărsare de sânge, iar apoi înfățișez evenimentele din zilele Revoluției sub forma unor ipoteze de lucru – eu le-am numit „mistere”, pentru a stimula simțul critic – pe care le prezint cu argumentele lor pro și contra. Mi s-a părut necesar să le explic cititorilor și că Revoluția din 1989 nu a durat doar câteva zile în decembrie și că anii '90, așa-numiții ani de tranziție, pot fi considerați, de fapt, o continuare a Revoluției.
Titlul este urmat de precizarea: „O introducere”. Ați lăsat unele subiecte pe dinafară sau ați acoperit cam toate aspectele acestui mare eveniment care a schimbat România?
Revoluția din 1989 a fost un eveniment cu multe ramificații, în toate localitățile din România, mai mari sau mai mici. Fiecare român și-a trăit revoluția lui, acolo unde l-a prins vâltoarea istoriei. Eu am avut însă la dispoziție un număr restrâns de pagini, în care am prezentat doar cele mai importante momente ale ei, am povestit cum s-au desfășurat lucrurile mai întâi la Timișoara, apoi la București, am făcut câteva referiri la episodul sângeros de la Sibiu, dar nu am putut acoperi tot ce s-a întâmplat în țară. Așa cum, în primul capitol, pentru a le prezenta contextul în care s-a produs căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, nu am putut decât să fac o sinteză foarte scurtă a ceea ce a însemnat comunismul pentru popoarele est-europene, inclusiv pentru români. De aceea cartea e doar o introducere în evenimente, n-ar fi avut cum să fie o prezentare exhaustivă a lor.
Care capitol a fost cel mai greu de scris, care au fost episoadele cel mai puțin documentate (în arhive, în presă etc.) și ce alte provocări ați întâmpinat în scrierea acestui volum?
Revoluția din 1989 e foarte bine documentată, de fapt: a fost un moment transmis în direct la TVR, presa românească a explodat efectiv în acele zile, toate agențiile de presă internaționale au fost acolo, au filmat, au luat interviuri. Iar după consumarea evenimentelor, s-au scris, cum ziceam, o mulțime de cărți. Dificultatea a venit din a alege acele informații care nu erau doar simple supoziții ale autorilor, fake-news din epocă sau care prezentau teorii ale conspirației. Am căutat să aleg doar acele informații care erau măcar parțial sigure, să ierarhizez sursele în funcție de credibilitatea lor. Și, când nu exista o sursă mai credibilă decât alta, am făcut referire la rechizitoriul procesului Revoluției, care se află în acces public și unde am presupus că procurorii militari au reținut doar acele fapte care puteau fi probate sau acele mărturii care puteau fi considerate credibile. Chiar și așa, veți vedea în carte că, aproape la fiecare paragraf, îi invit pe cititori să analizeze mărturiile și evoluția evenimentelor și să nu se sfiască să-și folosească logica, rațiunea și simțul critic.
După părerea dumneavoastră, care este cel mai încâlcit mister al Revoluției?
E greu de ales unul, dar, fără îndoială, toți românii și-ar dori să știe cu certitudine cine și mai ales de ce a tras în ei după 22 decembrie 1989. Cine este responsabil pentru morții inocenți ai acelor zile tulburi, mai mulți decât cei căzuți între 16 și 22 decembrie, când cel puțin știm exact cine a tras: toate forțele de ordine trimise de Ceaușescu pe teren cu misiunea de a-i dispersa pe manifestanții de la Timișoara și ulterior pe cei de la București.
Alexandra Goldillo, îmi închipui că te-ai născut după Revoluție. Ce imagine aveai despre acest eveniment, din relatările părinților, din cărți și din alte surse?
M-am născut în decembrie 1986, prea multe nu am realizat la vârsta aceea de trei ani când a venit Revoluția – pe atunci mă bucuram deplin de copilărie, eram ocrotită în sânul familiei și nu prea știam ce se întâmplă. Am reușit să strâng informații despre cumplitul eveniment de la părinți și am transformat tot ce mi-au povestit ei într-o bandă desenată intitulată Un ‘89 dulce-amar, care se găsește în albumul Istorii din '89 în benzi desenate, publicat tot de Muzeul Județean de Istorie Brașov. Recomand albumul tuturor celor care vor să descopere povești inedite în pagini de bandă desenată. Pentru mine, totul se petrece pe un fundal în tonuri de gri și pe alocuri culori murdare, cu foarte multă suferință și răbufniri. Când m-am documentat pentru acest subiect, am dat peste multe clipuri video și înregistrări cu scene de violență în stradă, cu Ceaușescu vorbind de la balcon și mulțimile nemulțumite care strigau ‘Huo!’. De fiecare dată ajung să mă minunez cât de crunte au fost evenimentele din decembrie la noi în țară, în comparație cu alte țări care nu au fost atinse de boala comunismului – cine știe ce soartă ar fi avut România dacă ar fi avut un alt trecut.
Cum a fost pentru tine lectura acestei cărți? Ce informații noi ai aflat, ce aspecte ai înțeles mai bine? Te-a uimit ceva foarte tare, ai putea spune că ai avut vreo revelație?
A fost o lectură necesară, în primul rând, niciodată nu poți spune că știi totul despre un subiect, mereu se vor ivi informații noi, e ca atunci când vezi un film de mai multe ori și de fiecare dată mai descoperi noi detalii. Revelații nu am avut, ci mai degrabă am conștientizat că noi ca nație acceptăm o situație până la un anumit punct și avem puterea de a face ceva când suntem hotărâți, dar numai dacă ne unim.
Cum v-ați decis asupra ilustrațiilor pentru acest volum? Din câte ai spus, nu ești deloc străină de ilustrațiile cu temă istorică, ba chiar pare să fie o activitate care te pasionează.
Da, așa cum am menționat mai sus, am participat la Festivalul Internațional de Benzi Desenate Istorice încă de la prima ediție și de atunci am trimis în fiecare an câte o bandă desenată, indiferent de temă, fie că era despre Heinrich Himmler sau Harriet Tubman ori Titanic. Se pare că pasiunea pentru istorie a venit treptat și a crescut organic și mă bucur că mereu dau peste lucruri noi, iar fiecare nouă temă a festivalului îmi pune la încercare abilitățile. Benzile desenate istorice au mare potențial și cred că sunt multe povești care se pot ilustra cu ajutorul lor, iar dacă ne raportăm la evenimentele istorice din România, avem ce arăta. Așa și cu romanul grafic 15 Noiembrie 1987, unde am abordat un stil ceva mai realist, dar tot de factură personală și unde am ilustrat prin prisma mea etapele care s-au petrecut, în ordine cronologică. Iar pentru volumul Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o am simțit să fac la fel. Am optat pentru același stil și când am realizat ilustrațiile din interiorul cărții, s-a potrivit cel mai bine cu subiectul revoluției. Cât despre copertă, am simțit nevoia să prezint o scenă panoramică în care să se vadă mulțimea oamenilor sub acel personaj care flutură triumfător un steag deasupra tuturor. Pe această cale țin să-i mulțumesc redactorului Roxana Jeler, cu care am colaborat la acest volum și care a avut grijă ca totul să fie așa cum trebuie.
Alina Pavelescu, care este cel mai frumos destin pe care vi-l închipuiți pentru Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o? Și cu ce ați vrea să rămână cititorii după lectura cărții?
Mi-aș dori, bineînțeles, să fie o carte cât mai citită de tineri. Și să-i ajute să înțeleagă cât de importantă, de prețioasă e libertatea, care nu e niciodată picată din cer. Întotdeauna există, la originea epocilor de libertate, un moment fondator în cursul căruia niște oameni s-au sacrificat pentru viitorul urmașilor. Mi-aș dori ca această carte pe care am scris-o să-i convingă pe tinerii români de azi – care, din păcate, nu prea par să o creadă sau să o înțeleagă deocamdată – că Revoluția din 1989 a fost momentul fondator al libertății lor și că ar trebui să respecte jertfa celorlalți tineri, cei morți pe stradă în 1989, să fie mândri de ei și să le ducă amintirea – și moștenirea – mai departe.
